"Se va putea pregati lumea, se va putea intari pentru ceea ce va urma dupa aceea? Ceea ce va urma, va fi foarte greu. Va urma multa violenta impotriva noastra, a celor ce vor sa ne transforme in niste pioni. Prin intermediul controlului alimentelor, al aerului, al apei, chiar si al gandurilor noastre si al sentimentelor noastre si al creierului nostru... si spun asta pentru ca ceea ce ne pregatesc satanistii este ceva ce nu isi poate imagina nimeni si, totusi, acesti satanisti si-au imaginat si vor sti cum sa manipuleze si sa controleze mintea oamenilor.
Cum ne vor controla? Si nu ma refer la controlul exercitat acum prin televizor sau internet, sau la controlul prin telefonul mobil, [...] ci ceea ce va veni va fi ceea ce spune si Apocalipsa, pecetluirea oamenilor cu cipuri. Nu vor fi ca aceste cipuri de azi, astea nu inseamna nimic... acestea sunt doar o prefigurare a cipului pe care il va pune antihristul cui va accepta. Nu vor obliga pe nimeni, dar vor sti ca nu vom putea supravietui fara ele. (Fragment din Omilia din 27 martie 2013)."

Arhim. Elpidie din Rodos

"Trecand deja peste un deceniu de la plecarea sa la cele vesnice si sfinte, pe care le-a iubit cu o credinciosie greu de prins in cuvinte, vom lasa ca prin acest jurnal sa se reverse vinul duhului sau autentic filocalic peste toti cei care vor dori sa ia cu adevarat, in duh si adevar, jugul cel bun al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, precum s-a nevoit s-o faca, in intreaga sa viata, cel mai dostoievskian dintre monahii nostri, dar si cel mai induhovnicit dintre exegetii operei marelui scriitor ortodox rus, caruia in ultimii ani cititorii ii sarutau mana ca unui staret adevarat, precum sarutam si noi, cu totii, dreapta vrednicului de pomenire arhimandrit Paulin Lecca, mai intai frate, rasofor si monah nevoitor in vatra duhovniceasca de la Frasinei, apoi staret luminat vreme de zece ani la Arnota si duhovnic mult indragit in ultimii ani la Rogozu, unde a si adormit intru Domnul." (Dr. Ioan Gandu)

Lupta cea mai mare trebuie dusa impotriva mea.  Dusmanul cel mai mare sunt eu insumi.  "Scapa-ma de mine insumi", scria un om duhovnicesc.  "Acestea si mai mari decat atata am facut", marturisea un sfant, si pe buna dreptate.  Fiecare dintre noi este o cioara vopsita.  Suntem marsavi inauntru si vrem sa aparem sfinti inafara.  Insa Dumnezeu vrea sa ne curete vasul pe dinlauntru.  Nu vrea sa aparem ca niste mormite varuite pe dinafara, iar inlauntru sa fim plini de oase goale si putreziciuni.  El ne cere colaborarea la aceasta opera de curatire si purificare launtrica.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

De ce, oare, această inițiativă care comportă multă muncă, dificultăți, timp și investiție materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăință” cum rostește o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre ființă”.
„Chipuri de pocăință” găsim în viața sfinților din primele veacuri creștine, în viața sfinților cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăință” găsim, de asemenea, în viața bineplăcuților lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. Cuvioșii Stareți de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăință”, printre „geniile sfințeniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
Intenția publicării unei colecții dedicate vieții mănăstirești de la Optina are și un alt scop și anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viață monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenței exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamț. În viața celor 14 stareți ai Optinei, canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia și prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Țările Române, din Rusia și din alte părți ale Bisericii Ortodoxe a fost influențat de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii Neamț de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai ușoare. Influența vieții duhovnicești rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din Sfinții Părinți, redobândirea libertății în spațiul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenței Sfântului Paisie asupra vieții creștine ortodoxe.
Publicarea colecțiilor dedicate stareților mănăstirii Optina se dorește a fi, așadar, și un omagiu adus Sfântului Paisie de la Neamț.
Prin intermediul acestei colecții creștinul de azi intră în legătură cu un izvor de viață care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. Viața și învățăturile stareților de la Optina arată, dincolo de locul și timpul în care ei au trăit, că existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareții de la Optina, în veacul al XIX-lea și începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulțimi de călugări, țărani și moșieri, prinți și intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei și simțeau că la umbra sfinților de la Optina găseau izvorul umplerii vieții lor cu duh și adevăr.
Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX, tragedia singurătăți, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibru vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale?
Răspunsul nu este și nu poate fi altul decât: HRISTOS. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existența omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minții și a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmași. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză avem pe cei ce au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia și a ostenitorilor din cadrul Editurii și Tipografiei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care fac posibilă publicarea colecției „Cuvioși stareți de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, cititorule al acestei cărți, conducându-te prin pocăință, rugăciune și iubire, la viața în Hristos, singura care-ți va oferi bucurii adevărate, libertate reală și lumină în viață. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)

Aceste Sfatuiri duhovnicesti sunt cateva repere pentru a trai o viata autentic crestina si practica, sunt cateva lucruri necesare apropierii de Dumnezeu, constientizarii credintei noastre crestin-ortodoxe fara de care, daca nu ni le insusim si practicam, nu putem sa ne numim crestini.  De aceea le recomandam cu toata dragostea tuturor sa le respecte si Bunul Dumnezeu cu siguranta le va rasplati.

Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

Prin nenumaratele minuni si grabnicul sau ajutor, Sfantul Efrem cel Nou a cucerit inimile tuturor celor care s-au apropiat de el si i-au incredintat durerile, necazurile sau problemele lor. Vestea despre minunile sale se raspandeste pe zi ce trece tot mai mult, caci mijlocirile pe care le daruieste indeobste rodesc credinta si bucurie in inimile celor care se aprpie de el.

Negraita iconomie a Duhului Sfant ni l-a descoperit pe Sfantul Efrem cel Nou atat prin grabnicul sau ajutor, cat si prin aratari minunate, toate acestea savarsindu-se pentru a ni se impartasi mai mult din lumina si puterea biruintei dumnezeiesti plinite in trupul si sufletul Marelui Mucenic si Cuvios.

De nu cunosti duhul cel ucigator, nu vei cunoaste nici Duhul cel datator de viata, spune Sfantul Ioan de Kronstadt.  Aceasta este ideea principala a primelor capitole ale cartii de fata.  Cunoasterea duhului desertaciunii ne ofera in primul rand o mai larga vizibilitate asupra campului de lupta.  O parte din capcanele vrajmasului, aflate pana atunci in ceata, sunt scoase la lumina si cumva explicat mecanismul lor: de obicei a ne lepada armele si a ramane descoperiti in fata vrajmasului.  Oare vrajmasul, care de mii de ani se lupta cu neamul omenesc, nu va profita?  Nu ne va strapunge adanc inima cu otravurile sale?

  Hrana duhovniceasca este o carte cu cele mai minunate si umilincioase cugetari care suie pe om cu sufletul la cer.
Scrisa in versuri de Ieroschimonahul Ioan Iacob, care a sihastrit la Schitul Sfintei Ana din Manastirea Hozeva, in pustiul Iordanului.  Cartea cuprinde doua parti:
Partea I poezie
Partea II scrisori, culegeri din Sfintii Parinti, traduceri si alcatuiri proprii despre virtuti si patimi, toate cu un continut moral si dogmatic.
Hrana duhovniceasca carte cu vedenii infricosatoare si scrieri minunate care ajuta sufletului sa scape de la moarte.