Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Traim vremuri extrem de dificile.  Daca cineva ar dori sa compuna un act de acuzare impotriva vietii noastre bisericesti, ar fi imposibila obtinerea unui verdict de nevinovatie.  Da, toti suntem vinovati.  Istoria cunoaste vremuri cand viata bisericeasca a fost la fel de dezorganizata ca si a noastra.  Au existat lupte, schisme, acuzatii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o diferenta intre ce a fost si ce este acum: la temelia acelor tulburari despre care ne vorbeste istoria erau intotdeauna lupte dogmatice, in vreme ce acum sunt patimi omenesti, care ies la iveala fara sa se deghizeze macar in dispute doctrinare.  Viata noastra bisericeasca este intr-un impas, intrucat principii introduse demult sunt nesocotite, iar aceasta provoaca in viata bisericeasca numai probleme.  Biserica este privita ca si o organizatie supusa legilor omenesti, care serveste scopuri omenesti.  Vointa omeneasca domina ca o stapana.  Iar aceasta vointa care ii este straina Bisericii se straduieste sa transforme dumnezeiasca Biserica intr-un mijloc util pentru a atinge propriile scopuri.  Poate niciodata credinciosii insisi nu au luat atat de mult in desert "Mireasa lui Hristos".

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Aceasta carte a lui Olivier Clement este una profetica.  Dupa ce mai intai cerceteaza cauzele si consecintele secularizarii, precum si starea actuala a Bisericii, celebrul teolog ortodox de la Paris incearca sa desluseasca parcursul viitor al Bisericii precum si rolul crestinilor in Biserica viitorului.

Obosiți de atata vorbarie, plictisiti de un limbaj caruia nu-i mai corespunde nimic din viata reala, sau dezgustati pur si simplu de un discurs pretins crestin, dar care nu este decat expresia "unei ideologii bavarde si moraliste", "o formă sentimentala de umanitarism contemporan", crestinii ar mai putea fi sensibilizati, insufletiti, spune Olivier Clement, prin arta, prin frumusete.

Arta pe care o propune Olivier Clement este, desigur, arta liturgica, iar frumusetea despre care vorbeste este aceea a chipului transfigurat, a lumii indumnezeite.  Intr-un cuvant, este frumusetea care straluceste pe chipul "desavarsit prin suferinta" al Mantuitorului Iisus Hristos.

Aceste pagini, in care se regasesc momente luminoase si tragice ale unei vieti exceptionale, sunt printre cele mai captivante si cele mai intense pe care le‑a scris autorul Orei 25.  Un mare scriitor, martor al dramelor si marilor tulburari ale veacului nostru, se angajeaza sa reinvie si sa cante o lume disparuta...

Cartea descrie copilaria unui poet, tineretea, anii de formare a unui om pana la catastrofa istorica ce va inghiti regatul Romaniei in care s‑a nascut.  La fel ca tatal sau si ca stramosii sai, Virgil Gheorghiu trebuia sa ajunga preot.  Saracia lucie din copilarie ii va inchide insa portile seminarului.  Intra la liceul militar unde, vreme de opt ani, va purta uniforma regelui inainte de a se consacra in intregime poeziei, careia ii va fi credincios ca unei rugaciuni osardnice.

Dar acolo, in apropierea frontierei sovietice, lupoaica Istoriei e prezenta cu cortegiul ei de masacre, de teroare, de exterminare, de cadavre inghetate.  In curand, atunci cand Virgil Gheorghiu se va casatori cu avocata Ecaterina Burbea – ce va reusi sa obtina achitarea unei tinere din popor, ucigasa a seducatorului sau –, izbucneste al Doilea Razboi Mondial.

Este sfarsitul unei lumi, in care regatul Romaniei dispare sub valul Armatei Rosii.  Vocatia de scriitor nu este insa oare aceea de a reda viata acestei tari pierdute, a copilariei pe care o reanima aici cu o memorie intacta si cu o sensibilitate de foc?

Iata, scris cu pasiune, romanul adevarat al unei existente si marturia unui poet, a unui preot si a unui soldat.  A unui om „a carui privire preface colbu‑n aur”.

Aceasta carte cuprinde o monografie cu privire la Sfantul Fotie cel Mare in calitatea sa de filosof si cateva recenzii, in care sunt analizate cinci carti care trateaza despre Sfantul Fotie, mai ales in calitatea sa de teolog.  Monografia este de fapt o conferinta sustinuta in cadrul Bibliotecii Colegiului elen / Seminarul ortodox elen „Sfanta Cruce” pe data de 6 februarie 1987, ziua de praznuire a Sfantului Fotie, pe care biblioteca il are drept sfant ocrotitor al ei.  A fost tiparita dupa doi ani in cartea „Studii fotiene”, care a fost editata de catre Pr. dr. George C. Papadimitriou, directorul Bibliotecii.

În Biserica Ortodoxă Română, această carte de cult, Molitfelnicul, tradusă parțial încă din secolul al XVI-lea, a contribuit, alături de alte tipărituri și manuscrise liturgice, la întărirea solidarității dintre românii ortodocși despărțiți atunci prin granițe politice artificiale și, în pofida tuturor dificultăților istorice, i-a ajutat să păstreze unitatea de credință și de neam, cultivând limba, credința și cultura poporului român. Astfel, în anul 1681, la Iași, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei tipărea în românește Molitvălnicul de-nțăles, iar în 1689, la Alba Iulia, Mitropolitul Varlaam al Transilvaniei tipărea o altă traducere a acestei cărți liturgice. Sfântul Ierarh Antim Ivireanul tipărea la Râmnic, în 1706, Evhologhionul, ce cuprindea și Sfintele Liturghii. De atunci, biruința definitivă a limbii române în cult a fost consfințită prin tipărirea constantă a acestei foarte necesare cărți liturgice, în diverse ediții cu un conținut variat.

Cu timpul, Molitfelnicul și-a îmbogățit cuprinsul, întrucât Biserica răspunde cerințelor pastorale ale timpului prezent, prin alcătuirea de noi rugăciuni și rânduieli aprobate de Sfântul Sinod, menite să binecuvinteze toate aspectele vieții creștine. Consecventă principiului de a păstra unitatea dogmatică, liturgică și canonică împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, Patriarhia Română a îmbogățit treptat conținutul acestei cărți de cult, nu atât prin creații proprii, cât mai ales prin traducerea, din limbile greacă și slavonă, a unor noi slujbe și rânduieli solicitate de preoți și credincioși în contextul apariției unor noi realități cultural-sociale.

Ediția de față a Molitfelnicului beneficiază de o nouă împărțire a conținutului, îndeosebi în a doua parte a sa, unde rugăciunile și rânduielile au fost grupate pe secțiuni cu subtitluri sugestive, pentru a fi mai repede identificate de utilizatori. Au fost adăugate o serie de rugăciuni și slujbe noi, pentru binecuvântarea familiei, a unor instituții și profesii, a căilor și mijloacelor de transport, dar și rugăciuni diversificate pentru bolnavi, pentru cei ce se luptă cu patimile și pentru cei întemnițați. Alte rânduieli, prezente deja în edițiile anterioare, au fost îmbogățite în conținut. De asemenea, a fost actualizat limbajul unora dintre slujbe, evitându-se atât arhaismele ieșite din uz, cât și neologismele incompatibile cu exprimarea liturgică. În plus, au fost diortosite unele texte din punct de vedere gramatical și al topicii. Totodată, au fost introduse indicații de tipic ori au fost corectate și completate cele existente, pentru o săvârșire cât mai corectă și responsabilă a Sfintelor Taine și ierurgii, dar și pentru a se evita inovațiile individualiste și improvizațiile arbitrare, care slăbesc unitatea vieții Bisericii.

Alexie îl vede cum se îndepărtează în apele învolburate și se înspăimântă. Nu vrea să creadă că o excursie frumoasă poate să se încheie cu o tragedie. Se cațără pe stânci și înaintează paralel cu râul, străduindu-se să nu îl piardă din ochi.
Dintr-odată locul devine neprimitor și ostil.
Mai jos pietre imense închid trecătoarea, creând o cascadă puternică. Pericolul ca prietenul lui să fie zdrobit acolo era deja vizibil.
Aris se învârte în vârtejul apei și simte că i-a sosit sfârșitul. Până aici mi-a fost, se gândi el...

Cel care urmează urmele sfinte care pornesc din Konița
Va descoperi și tainele acestora.
Sunt taine care nu se spun în cuvinte.
Eroii narațiunii noastre, care sunt niște copii,
Fiecare cu frământările și cu problemele lui,
Au reușit să trăiască aceste taine
Și să își schimbe viața pentru totdeauna.
Aventura lor cutremurătoare a fost numai începutul...


În loc de prefaţă
Începutul unei prietenii
O călătorie neaşteptată
Atunci când s-au cunoscut
Capadocia (1840-1850)
Hagi-efendi
Păcat... de nume
Este bine să îţi meargă mintea chiar şi când dai de greu
Dumnezeu nu îl binecuvântează pe omul leneş
Burţi pline... inimi goale
Proşti şi deştepţi
Jertfa de sine pentru toţi
În „bârlogul” bătrânului
Un rămas-bun – o promisiune
Ah, această curte! Dacă ar fi avut gură să vorbească
Mormântul care izvorăşte viaţă
Dumnezeul surprizelor şi al situaţiilor neaşteptate

Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfășoară în chip viu înaintea ochilor noștri, ne va încânta cu simplitatea, adevărul și însuflețirea ei și s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele, asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului sau a tâlharului de pe cruce, a vameșului, a Sfântului Apostol Pavel și a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este același; Hristos este același; pocăința este aceeași!

Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. Își va reține cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă și el a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. Însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăință. Maranatha; Doamne, vino!

Egumenul Ilarion - Nea Skiti,
Sfântul Munte Athos