De ce, oare, această inițiativă care comportă multă muncă, dificultăți, timp și investiție materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăință” cum rostește o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre ființă”.
„Chipuri de pocăință” găsim în viața sfinților din primele veacuri creștine, în viața sfinților cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăință” găsim, de asemenea, în viața bineplăcuților lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. Cuvioșii Stareți de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăință”, printre „geniile sfințeniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
Intenția publicării unei colecții dedicate vieții mănăstirești de la Optina are și un alt scop și anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viață monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenței exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamț. În viața celor 14 stareți ai Optinei, canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia și prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Țările Române, din Rusia și din alte părți ale Bisericii Ortodoxe a fost influențat de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii Neamț de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai ușoare. Influența vieții duhovnicești rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din Sfinții Părinți, redobândirea libertății în spațiul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenței Sfântului Paisie asupra vieții creștine ortodoxe.
Publicarea colecțiilor dedicate stareților mănăstirii Optina se dorește a fi, așadar, și un omagiu adus Sfântului Paisie de la Neamț.
Prin intermediul acestei colecții creștinul de azi intră în legătură cu un izvor de viață care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. Viața și învățăturile stareților de la Optina arată, dincolo de locul și timpul în care ei au trăit, că existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareții de la Optina, în veacul al XIX-lea și începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulțimi de călugări, țărani și moșieri, prinți și intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei și simțeau că la umbra sfinților de la Optina găseau izvorul umplerii vieții lor cu duh și adevăr.
Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX, tragedia singurătăți, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibru vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale?
Răspunsul nu este și nu poate fi altul decât: HRISTOS. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existența omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minții și a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmași. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză avem pe cei ce au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia și a ostenitorilor din cadrul Editurii și Tipografiei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care fac posibilă publicarea colecției „Cuvioși stareți de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, cititorule al acestei cărți, conducându-te prin pocăință, rugăciune și iubire, la viața în Hristos, singura care-ți va oferi bucurii adevărate, libertate reală și lumină în viață. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei)

Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

(lipsa text)

Volumul al doilea este dedicat hristologiei. Aici sunt abordate subiecte ca: Taina Întrupării lui Dumnezeu, Persoana Domnului Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu-Om, modul și consecințele unirii ipostatice a celor două firi în Domnul Iisus Hristos. De asemenea, sunt prezentate ereziile hristologice, învățătura Bisericii despre Maica Domnului, precum și o scurtă expunere și critică a învățăturii romano-catolice despre imaculata concepție a Sfintei Fecioare. 
 
Dogmatica Bisericii Ortodoxe” de Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) – tradusă pentru prima dată în limba română după originalul în limba sârbă – reprezintă cea mai importantă operă de teologie dogmatică a ultimelor veacuri. 
 
Alături de Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici a fost cel ce a declanşat renașterea spirituală a poporului sârb și un apărător zelos al dreptei credințe în timpurile de cumpănă de la începutul secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, dintre care 30 publicate în limba sârbă, multe dintre ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză etc. 

     „Noi am fost crescuți într-un fel în care sentimentele negative au devenit vină, sentimentele negative au devenit rușine, gesturile firești au devenit gesturi rușinoase, pentru că noi așteptăm de la noi absolutul, care să se manifeste în gesturile relative. Înduhovnicirea omului nu-l lasă pe acesta fără sentimente, ci acestea nu mai sunt prilej de cădere în păcat. Un om duhovnicesc, înduhovnicit, se supără, ba poate să se mânie, da, dar el respectă porunca: „Mâniați-vă, dar nu greșiți”, „mâniați-vă, dar să nu apună soarele peste mânia voastră”. Sigur, majoritatea oamenilor duhovnicești sunt blânzi și smeriți cu inima, pentru că este Duhul Sfânt Care să-lășluiește în ei. Așa a fost Mântuitorul în viața Sa pe pământ. Dar, cum știm, deși Mântuitorul era blândețea întrupată, atunci când a fost cazul, S-a supărat foarte tare, S-a mâniat, i-a certat pe farisei, i-a certat pe cărturari, i-a alungat cu biciul pe vânzătorii din templu... Avem mare nevoie să facem lumină în mintea noastră pentru că acolo e o adevărată încurcătură."

                                                                                                                                        Monahia Siluana Vlad

tunci când definim ca imposibil ceea ce depășește puterile și posibilitățile omenești, realizarea imposibilului constituie o contradicție în termeni. Iar pe când această contradicție este evidentă pentru orice om rațional, creștinul este chemat să o urmărească și, mai mult, să o transforme în scopul vieții sale.

Părtășia cu firea divină este noutatea inegalabilă pe care o introduce în istorie Întruparea lui Dumnezeu. Este acel eveniment ontologic care îl înnoiește deplin pe om; nu privește doar anumite fațete sau funcții ale vieții sale, ci întreaga fire și întregul său ipostas. Această lucrare nu este deloc ușoară; este realizarea imposibilului. Însă devine posibilă prin credință și se demonstrează prin iubirea care îi îmbrățișează și pe dușmani. Iar iubirea față de dușmani vine în contradicție cu obișnuința firii umane. Dar devine posibilă prin iubirea lui Hristos.

În Evanghelie, realizarea imposibilului face trimitere adesea la credința omului. „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar... nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Cererii pe care tatăl copilului demonizat o adresează lui Hristos, „de poţi ceva, ajută-ne”, Hristos îi răspunde: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 22-23). Este demn de remarcat aici faptul că, precum cu alte ocazii, Hristos nu săvârșește imediat vindecarea, ci îi propune omului credința, prin care îl face colaborator și părtaș la atotputernicia divină. Astfel omul dobândește în viața sa o anumită dovadă a realizării irealizabilului; „își activează” începutul îndumnezeirii sale.

Creștinismul, în ansamblul său, îl cheamă pe om la înfăptuirea imposibilului. Și îl invită la înfăptuirea imposibilului, nu fiindcă poate reuși prin propriile sale puteri, ci și deoarece atunci când o urmărește, se poate apropia de aceasta. Atunci când omul nu țintește imposibilul, nu realizează satisfăcător nici posibilul. Însă atunci când omul țintește imposibilul, descoperă în interiorul său puteri și posibilități latente. Devine activ în mod deplin, începe „nevoințele cele mai presus de fire” și acționează ca o făptură care Îl reflectă pe Dumnezeu cel atotputernic.În cele din urmă, înfăptuirea imposibilului se realizează prin participarea la puterea Arhetipului atotputernic și se obține prin credință.

Georgios I. Mantzaridis

Investigarea științifică a unui capitol de dogmatică mai puțin cercetat, cum este cazul gnoseologiei, prin intermediul operelor celor mai reprezentativi teologi ortodocși ai secolului al XX-lea, este de natură să deschidă un nou orizont asupra unor aspecte mai puțin investigate până în prezent de teologii români. Cunoașterea și evaluarea corectă a concepției gnose-ologice ortodoxe este astăzi cu atât mai necesară, cu cât cultura și știința vor să-și impună în conștiința contemporanilor pro-priul lor model de cunoaștere, care face abstracție de Dumnezeu, dar și de vocația și destinul omului din punct de vedere teologic. Fără o teologie a prezenței lui Dumnezeu în creație și în istoria umană, nu se poate pretinde descifrarea adevărului ultim al întregii existențe create. Considerăm că această lucrare de teologie dogmatică orto-doxă reprezintă o contribuție remarcabilă la descifrarea como-rilor de gândire din operele celor mai de seamă teologi ortodocși ai secolului trecut, referitoare la problema cunoașterii lui Dum-nezeu, premisă majoră a accesului la valorile nepieritoare ale Ortodoxiei universale. 

Am aflat în Biserică puterea pe care o ascunde pocăinţa păcătosului și mila lui Dumnezeu. Am dorit să ucenicesc pe lângă tâlharul din Evanghelie, pe lângă desfrânata care a vărsat mir, pe lângă vameş, pe lângă fiul risipitor, pe lângă Sfântul Apostol Petru, nu în momentul mărturisirii sale, ci atunci când a plâns amarnic, pe lângă Sfântul Apostol Pavel, sfâşiat de pocăinţă, pe lângă Marta, care se îngrijea de multe şi pe lângă Sfântul Apostol Toma, care dorea mijlocirea directă a pipăitului.

Aceştia erau oameni. Ei mă mişcau mai mult decât marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Lacrima celor ce se pocăiesc mă mişcă mai mult decât gândirea teologilor.

„Unii se minuneaza cum de multi dintre crestini nu iubesc pe Hristos. De fapt, a iubi pe Hristos nu inseamna altceva decat a pazi poruncile Lui, dupa cum a zis: «Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel ce Ma iubeste» (In 14, 21).  Prin urmare, cel ce nu pazeste poruncile Lui si spune: «Iubesc pe Hristos» nu savarseste adevarul.  Crestinul care nu-L slaveste pe Dumnezeu prin faptuirea randuielilor Lui si prin pazirea poruncilor Lui nu este cu nimic mai prejos decat cei ce nu cred in Hristos, daca nu cumva este mai rau decat aceia.”

Sfantul Simeon Noul Teolog