Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Tineretea m-a fascinat intotdeauna. Si nu numai acum, pentru ca am inaintat in varsta, ci efectiv intotdeauna m-a fascinat tineretea in sine. Nu doar pentru ca este un stadiu de maxima potentialitate a omului, care da nastere unor adevarate explozii de energii creatoare, ci pentru ca am vazut totdeauna in ea un miracol al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe Adam tanar, nu copil, nici batran. Deci starea primordiala a omului era de tinerete, chiar daca de pruncie spirituala.
Tineretea este legata in mod fundamental de iubire si frumusete. Marea poezie de iubire a lumii, inclusiv poezia biblica (Cantarea Cantarilor), se refera la tinerete si la aceasta etapa din viata omului. De asemenea, frumusetea este un atribut fundamental si este tonic sa te uiti la tineri si sa le vezi chipurile exprimand frumusetea lui Dumnezeu, de multe ori fara ca ei sa-si dea seama sau alteori denaturandu-i sensul. Trebuie sa invatam sa vedem frumusetea, sa o primim, sa o pretuim, dar nu numai atat, ci si sa o folosim ca atare.

Primejdia constă în faptul că am întors spatele Singurului Adevăr, Singurei Realităţi, Singurei Fericiri – lui Hristos.
L-am îngropat pe Hristos, L-am îngropat a doua oară, şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, L-am aşezat cu capul în jos. În locul Său îi îndumnezeim pe filozofi, precum este Marx în Rusia, Nietzsche în Germania şi Italia; şi Darwin în întreaga lume. Îndumnezeim ştiinţa, microscopul, maşina. Şi, de fapt, ce reprezintă toate acestea? Nimic altceva decât
praf. Acestea ar avea o anumită valoare dacă am privi la toate acestea pur şi simplu ca la nişte elemente ce ne conduc la supunerea faţă de Hristos. În loc de aceasta ne petrecem timpul în studierea celor pământeşti, a mineralelor, a proceselor chimice, a microbilor şi prin tăgăduirea celor cereşti. Aceasta poate conduce doar la pieire.

Atunci cand rabdam nedreptati si vatamari din partea oamenilor sa luam aminte la Im­­paratul nostru Hristos si la desavarsirea credintei noastre si sa socotim ca rabdam pentru virtute si pentru El.  Rabdarea Imparatului fata de noi sa ne faca rabdatori cu aproapele.  ­De vom cugeta la aceasta – asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur –, toate vor fi mai usor de purtat.  Astfel, daca cineva se lauda ca a patimit pentru cei dragi, cum dara noi sa nu gustam nici un fel de necaz, rabdand pentru Domnul, Care a patimit pe Cruce?

Numeroasele cugetari despre virtutea rab­darii ale Sfintilor Parinti si ale marilor stareti din vechime ori de astazi, pe care le cuprinde aceasta carte, ne vor ajuta, cu siguranta, nu doar sa depasim mai usor necazurile ce ne impresoara la tot pasul, ci si sa constientizam faptul ca rabdarea lucreaza mai mult decat oricare alta virtute cununa mantu­i­­rii noastre.

(lipsa text)

Omul contemporan, care L-a refuzat pe Dumnezeu si L-a inlocuit fie prin indumnezeirea eului sau, fie prin indumnezeirea materiei, primeste foarte greu sa asculte cuvantul cuiva despre problema acestei substituiri, adica despre pacat, ca si despre continutul negativ pe care pacatul il poarta inlauntrul lui, pentru omul insusi si pentru lume.
Pe de o parte, pacatul a fost socotit ca ceva firesc si a devenit un mod de viata.  Insa faradelegea este singurul lucru impotriva firii din cadrul naturii, si impreuna cu ea moartea si diavolul.  Ceea ce descoperim insa cu tristete in lume este faptul ca ceea ce este nefiresc a fost proclamat firesc, moartea a fost numita viata, si diavolul a fost considerat Dumnezeu.
In prezenta noastra cercetare incercam intr-un mod general, comprehensibil si limpede, sa prezentam conceptiile fundamentale ale Bisericii noastre, o incercare de „pipaire” si intelegere a unei astfel de evolutii insemnate, precum cea a pacatului.  Pentru inceput ne vom opri la sensul pacatului stramosesc, fapta primului om, cu urmari directe asupra intregului neam omenesc, asa cum viaza el in evenimentul stricaciunii si al mortii.  Vom prezenta iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care, pentru ca sa-l mantuiasca pe om, nu indica doar binele si evitarea raului, ci El insusi experiaza urmarile stricaciunii si ale mortii, facandu-Se om.

Chiar dacă problemele ecologice impun într‑adevăr măsuri politice şi economice urgente din partea statelor, sunt tot mai multe voci care subliniază că la o soluţionare profundă şi deplină a acestora nu se poate ajunge decât printr‑o schimbare radicală a mentalităţii şi a modului nostru de viaţă, pentru că problemele ecologice au în fond cauze spirituale – legate de felul în care omul percepe şi concepe natura, de felul în care se apropie şi se foloseşte de ea –, şi prin urmare se impun soluţii spirituale.

Iar aici Biserica Ortodoxă – cu o lungă tradiţie de reflecţie (teologică, cosmologică, antropologică) şi de practică (liturgică şi spirituală) referitor la valoarea creaţiei şi cuvenita relaţie a omului cu ea – poate să ofere, în cadrul crizei actuale, principii călăuzitoare pentru reflecţia şi acţiunea tuturor celor care se străduiesc să salveze natura, acum şi în viitor.

Jean‑Claude Larchet