Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Iubirea cu adevărat este Împărăteasa virtuţilor. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu este Iubire, aşa cum frumos ne spune şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). De aici nu deducem altceva, dragii mei, decât că Dumnezeu este Împăratul tuturor virtuţilor, iar Împărăţia virtuţilor şi a virtuoşilor nu poate fi altceva decât Împărăţia cerurilor, Raiul. Cât au locuit în Rai, primii oamenii trăiau în iubire şi cu Iubirea. Dar după ce au păcătuit şi s-au făcut neascultători, au părăsit Iubirea şi au fost izgoniţi din Rai. Oamenii ar trebui să înveţe că dacă vor să fie cu Împăratul Iubirii atunci trebuie să iubească de aici de pe pământ. Dacă iubim, atunci vom rămâne în iubirea lui Dumnezeu şi vom merge în Împărăţia iubirii.

Iubirea nu este un sfat, ci o poruncă. Nu una simplă, ci cea mai mare poruncă. Acest lucru îl afirmă Mântuitorul în Sfânta Scriptură: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă (Marcu 12, 30-31). În pilda Samarineanului milostiv ni se spune şi cine este aproapele nostru: orice om de lângă noi.

Celelalte virtuţi nu pot exista fără iubire. Orice faptă bună am săvârşi, să o facem din dragoste faţă Dumnezeu şi de aproapele nostru.

Depresia nu este folositoare la nimic. Doar pagubă aduce. Niciodată nu aduce ceva bun. Doar rău aduce. Nu rezolvă nicio problemă, ci doar generează probleme. Să nu ne îndreptățim că noi nu vrem să fim deprimați, ci că depresia vine de la sine. Suntem și noi de vină fiindcă îi deschidem larg ușa să intre.

Să învățăm să nu vedem jumătatea goală a paharului, ci pe cea plină. Și dacă plouă torențial, să zicem: „Ce vreme frumoasă se face!”. Cu calm și optimism, cu credință și nădejde în Dumnezeu, cu încredere în buna Sa purtare de grijă să înfruntăm și micile, și marile noastre depresii, și micile, și marile noastre probleme și evenimentele tulburătoare ale vieții noastre. Să combatem depresia cu toate mijloacele harului pe care Biserica ni le oferă din belșug, ca să se risipească norii negri ai depresiei și să primim ca o rouă din cer roadele binecuvântate ale păcii și ale odihnei sufletelor noastre.

În principal, să învățăm să fim oameni ai iubirii și ai păcii, iertând din lăuntrul inimii noastre pe aceia care ne-au greșit. Îndată ce îi iertăm pe cei care ne-au mâhnit, tristețea noastră se transformă în bucurie, iar necazul în veselie. Simțim veselie în inima noastră chiar și în suferința noastră. Prin iertare se liniștesc inimile noastre, diavolul este rușinat, iar Dumnezeu este slăvit!

Depresia: o boală sufletească generală



Care este deprimarea pe care o condamnă Sfântul Apostolul Pavel?


1. Deosebirea dintre necaz și deprimare

2. Întristarea, un sentiment patogen

3. O stare a voinței

4. „... moarte lucrează”

5. Roadă a puținei credințe

6. Stare fatalistă/Fatalismul

7. Este păcat

Pricinile depresiei
Așa-zisele încercări ale vieții
Problemele insolubile
Chestiunile legate de sănătatea noastră
Așteptările noastre neîmplinite
Diferențele noastre față de ceilalți
Căderile noastre
Observațiile celorlalți
Pricinile imaginare
Tipul de temperament
Timpul liber
Diavolul și depresia


Roadele amare ale depresiei
„Nedumerire cruntă și întuneric”
Ne omoară harismele
Alungă pacea sufletului
Ne face viața problematică
Lipsă de armonie în relațiile cu ceilalți
Vrăjmaș al sănătății noastre
Depresia și viața duhovnicească


Combaterea depresiei


„Toate le pot în Hristos, Care mă întărește” (Filip. 4, 13)
Recursul la pocăință
Cunoașterea de sine și hotărâri mântuitoare
Izbăvirea de fatalism
Venirea cu picioarele pe pământ
Împăcarea cu realitatea
„Umblăm prin credință”
Gândul la moarte
„Aveți nevoie de răbdare” (Evr. 1, 36)
Combate răul la rădăcina lui
Exerciții de destindere

Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăţa să trăim duhovniceşte din revelaţiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăşi Liturghia va fi pentru noi neînţeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă şi apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor şi din analiza icoanelor sfinţilor, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc şi un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod.

Bineînţeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea şi în sfera sa sufletească, şi în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtăşire de ceva care depăşeşte caracterul creat. Din acest punct de vedere, experienţa ascetică, aşa cum o înţelege Ortodoxia, comportă un caracter specific. 

Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtăşiţi fiind, intrăm în lume îmbrăcaţi cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar şi jertfă şi prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din categoria timpului şi să intre în categoria veşniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieşim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfinţind tot ceea ce constituie lumea noastră şi făcând-o parte a Împărăţiei cerurilor. 

Candva, demult, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, pe Adam si Eva, si ei au locuit in gradina Raiului printre pomi minunati si verdeata.  Alaturi de ei au locuit si animale salbatice.  Oamenii si animalele salbatice traiau prieteneste, se intelegeau.  Dar oamenii nu L-au ascultat pe Dumnezeu si s-a rupt aceasta prietenie.  Nu mai era pace in sufletul omului si animalele salbatice au incetat sa-l mai iubeasca si sa-l asculte.  Ele au fugit de om.  Animalele cele puternice sunt in vrajmasie cu el, iar cele slabe fug si se ascund.  Numai animalele domestice, ca si inainte, se supun omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii Părinţi ai Bisericii care ne-a arătat „înălţimea smereniei”. El însuşi fiind smerit, în adevăratul sens al cuvântului, a practicat virtutea aceasta chiar şi în exil. Prin urmare, ne poate îndruma şi pe noi, în chip minunat, prin textele lui despre smerenie, deoarece „Stăpânului Îi plac astfel de suflete smerite”.

De cealaltă parte este mândria care „pe toate le pierde”. Puterea ei este atât de pierzătoare, încât şi pe puterile netrupeşti „le-a aruncat din ceruri”.

Slava deşartă, ca şi mândria, schimbă ordinea lucrurilor. Astfel, din pricina ei, deşi avem Judecător, punem părerile omeneşti deasupra părerii Judecătorului. Slava omenească este goală, deşartă, aşa cum mărturiseau şi vechii filozofi.

Îngâmfarea este o altă patimă sufletească, asemănătoare celor de dinainte, şi de aceea este nevoie de atenţie sporită, ca cineva s-o poată evita.

Este oare îngăduită lauda? În ce situaţii şi de ce? Există situaţii în care lauda se impune, dar iarăşi este foarte primejdioasă. Se impune când omul este îmbunătăţit duhovniceşte, şi trebuie ca celălalt să se folosească. Însă mai bine să le cercetăm pe toate acestea în continuare.

Pocainta este leacul nelegiuirilor, nimicirea faradelegilor, indrazneala catre Dumnezeu, arma impotriva diavolului, nadejdea mantuirii, departarea deznadejdii... Esti pacatos? Nu deznadajdui! Pocainta ne deschide cerul, pocainta ne duce in Rai. - Sfantul Ioan Gura de Aur