Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne ocârmuiesc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și întru noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, care răzbate din noi – căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste și bunătate. Dacă purtăm întru noi gânduri rele, diavolești, atunci și pacea noastră lăuntrică se nimicește.

Sfinții Părinți spun despre gânduri: „Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea cea Dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc voiește ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui Dumnezeiești: vrea să fim cu toții plini de dragoste, pace, mângâiere, bucurie, adevăr, virtute.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Cartea de faţă, intitulată modest „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe, ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu,” a fost alcătuită de Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ungrovlahiei (1765–1834), ca o anthologie a prieteniei celor doi mari Sfinţi Părinţi ai veacului al patrulea, precum mărturiseşte tipograful Pafnutie în prefaţa intitulată „Cătră cititoriul”: „Mitropolitul Grigorie, fiindcă marele Vasilie au fost ca un suflet în dooă trupuri cu Bogoslovul Grigorie, tălmăcind câteva Cuvinte, Epistolii, Stihuri de ale Bo¬goslovului Grigorie, le-au unit cu ale marelui Vasilie, ca să se cunoască că precum în viiaţă au fost iubiţi şi uniţi, aşa şi în Cartea aceasta să fie uniţi”. Grigorie Dascălul (proslăvit între sfinţi în anul 2006), este unul dintre vestiţii traducători ai scrierilor patristice din obştea Stareţului Paisie de la Neamţ. Numele lui Grigorie este legat de un alt mare traducător nemţean, Gherontie, care i-a fost şi duhovnic, şi cu care a tradus mai multe scrieri patristice. După moartea duhovnicului şi împreună-truditorului său, Grigorie, ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei (1823-1834), va continua nevoinţa tălmăcirii şi tipăririi scrierilor patristice, reuşind să tipărească şi câteva manuscrise ale altor traducători nemţeni.

Anthologia Mitropolitului Grigorie, publicată în 1826 la Bucureşti, la trei ani după urcarea sa în scaunul Ungrovlahiei, nu este însă nici mică, şi nici neînsemnată în ce priveşte conţinutul. În cele 379 de pagini format mare (21x30,5 cm) ea adună câteva dintre cele mai reprezentative scrieri ale Sfântului Vasilie (cele nouă „Omilii la Exaimeron”, împreună cu cele două omilii „Despre Facerea Omului” şi cea „Despre Rai”; două lucrări ascetice, „Aşăzământuri călugăreşti” şi „Epistola către Hilon”; apoi încă optsprezece Omilii dintre cele mai cunoscute; la care se adaugă şase Omilii, optsprezece Epistole şi opt Poeme ale Sfântului Grigorie al Nazianzului. Cu excepţia „Omiliilor la Exaimeron”, a celor două omilii „Despre Facerea Omului” şi a celei „Despre Rai” (pe care doar le-a diorthosit), toate scrierile sânt traduse de Mitropolitul Grigorie Dascălul.

(lipsa text)

Ce este credinta Crestina?

Credinta Crestina este invatatura lui Hristos despre cele mai insemnate taine ale fiintei si ale vietii, invatatura pe care oamenii o pot primi numai prin credinta in El, si nu prin propriile stradanii.

Cuprins: 

TÂLCUIRE LA FACERE 
TÂLCUIRE LA CELE ZECE PORUNCI 
TÂLCUIRE LA TATĂL NOSTRU 
TÂLCUIRE LA FERICIRI 
TÂLCUIRE LA ZILELE SĂPTĂMÂNII 
TÂLCUIRE LA LUNILE ANULUI 
INIMA ÎN MARELE POST 
TÂLCUIRE LA SIMBOLUL CREDINȚEI

Sfântul Nicolae Velimirovici este, fără putință de tăgadă, unul din marii scriitori bisericești ortodocși din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a făcut să fie socotit, pe bună dreptate, „Noul Gură-de-Aur al zilelor noastre... și dascăl sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog și părinte duhovnicesc sârb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugetă întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. Poți simți că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marilor nevoitori ortodocși, și mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune, și simte întreaga zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaș.” În chip paradoxal, însă, abia în ultimele decenii publicul român a început să cunoască marea parte a scrierilor sale (chiar dacă, cu niște excepții notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mâna a doua, din engleză sau franceză, și de o calitate mai îndoielnică).

Sfântul Nicolae Velimirovici este, fără putință de tăgadă, unul din marii scriitori bisericești ortodocși din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a făcut să fie socotit, pe bună dreptate, „Noul Gură-de-Aur al zilelor noastre... și dascăl sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog și părinte duhovnicesc sârb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugetă întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. Poți simți că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marilor nevoitori ortodocși, și mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune, și simte întreaga zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaș.” În chip paradoxal, însă, abia în ultimele decenii publicul român a început să cunoască marea parte a scrierilor sale (chiar dacă, cu niște excepții notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mâna a doua, din engleză sau franceză, și de o calitate mai îndoielnică).

Întreaga sa cugetare este, în esență, o exegeză aparte a Sfintelor Scripturi. Vlădica Nicolae își însușește întru totul descoperirile dumnezeiești, adevărurile biblice, făcându-le conținutul vieții sale, și le tâlcuiește lumii și vremii. Întemeindu-se pe istoriosofia biblică, el luminează „întâmplările istorice din vremea uciderii lui Abel până în zilele noastre,” după cum zice Mitropolitul Amfilohie Radovici. Atunci când abordează adevăruri și concepții nescripturistice despre lume, din nou le cântărește și cercetează prin lumina Evangheliei. Când tâlcuiește cuvintele veșnice, folosește cunoștințele sale enciclopedice și adesea se întemeiază pe tâlcuirile Sfinților Părinți. Metoda care predomină în exegeza sa este cea simbolică.
Preot dr. Radovan Bigovici

(lipsa text)

Viaţa lui Stefan este o istorie plină de poveţe despre credință, nădejde și dragoste, o Evanghelie vie pe care autoarea o înfăţişează astfel încât vă veţi simţi părtaş la bucuriile şi suferinţele eroului.

Citind, veţi trăi alături de oamenii din vremea lui Hristos ce auziseră de El şi se porniră a-L căuta şi veţi descoperi, ca şi Ștefan, că „Dumnezeu e Dragoste şi Dătător a toate. Toată dragostea de la Dumnezeu vine, şi, fără de aceasta, lumea ar cădea din locul său, din Rai, în întunericul cel din afara dragostei – dacă poate fi, cu adevărat, vreun loc în care să nu răzbată lumina lui Dumnezeu.”

Odată ce a aflat de Hristos, Ștefan a trăit întreaga dramă a răstignirii Fiului lui Dumnezeu, ca și a celor mai apropiați ai săi și asumându-şi propria cruce și nedezlipindu-se de învățătura cea nouă adusă lumii a ajuns să-și dea propria viață pentru cel pe Care L-a iubit cel mai mult.

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din prea-plinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor.

În ciuda faptului că „suntem ai celor de ieri,” ne disprețuim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulți dintre puternicii clipei, bătrânețea este înfricoșătoare, nu din pricina dinților căzuți sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoșătoare anume prin faptul că este un vestitor, un mesager venit din veșnicie care ne spune: „E timpul! Pregătește-te!”.

Și cu toate acestea, dincolo de totala noastră nepregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereții veșnice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrânețea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, așezând  pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, întreaga raportare la noi înșine, la cei dragi, la sensuri ce se vor redefini în lumina apropierii de... marea trecere. „Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe, vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”; afirma Mihai Eminescu în celebra-i Glossă.

Bătrânețea ne apare astfel absolut necesară ca timp al pocăinței, al lacrimilor, al rugăciunii și al transmiterii de experiență. O punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie căci singurul lucru pe care știința nu-l poate face este să lupte cu moartea și să o învingă. Sunt încercări, dar aceste încercări sunt cu totul inutile, pentru că moartea râde de puterea celui puternic, de mintea celui inteligent, de nobilimea nobilului, de bogăția celui bogat. Numai de Hristos nu râde moartea. El nu este un om de știință, El nu este un comandant, El nu este un conducător în sensul modern al acestui cuvânt, care comandă oștile. Nu este un milionar, dar este mai puternic decât moartea. El – Singurul Care ne poate izbăvi de frica morții, transformând-o în binecuvântarea întâlnirii cu El!

Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să le fie dragă; de aceea ascultați câteva cuvinte despre dânsa. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut cu ochii întâi, apoi cu inima.

N-am să mă apuc a povesti de așezămintele țării mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alții au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aș fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.