Cuvinte vii - Pr. Calciu

Format: 17 x 24 cm
ISBN: 978-973-88575-4-4
Status: in stoc

Cuvinte vii - Pr. Calciu

Sunt adunate in acest volum o seama de cuvinte duhovnicesti culese din predicile parintellui, ordonate tematic, precum si cateva interviuri si conferinte din Romania si America. Citind "Cuvinte vii" vom vedea ca nu intru intelepciunea omeneasca a vorbit parintele, desi agonisise o cultura laica si teologica demna de invidiat, precum si o mare experienta de viata.
"N-am urmarit sa fac predici teologice, ci am vrut sa intru in inima voastra. Si nu eu, ci sa deschid inima voastra, si urechile, si mintea pentru invatatura lui Hristos..." (Pr. Gheorghe Calciu)

Pret: 24.00 LEI   
  Cumpara


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



Cod de verificare:
  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Carti scrise de acelasi autor

    • …părintele Gheorghe Calciu a rostit cele Şapte cuvinte către tineri avînd puterea cu care Sfîntul Ioan Botezătorul a strigat în pustie.

      Părintele Calciu a făcut auzite aceste predici în pustia României comuniste, iar consecinţele imediate ale afirmării Adevărului au fost, în ceea ce l-a privit, foarte aproape de cele suferite de Înainte-Mergătorul.

      Părintele Calciu a mers la închisoare mai mult de 5 ani pentru aceste cuvinte şi pentru Cuvînt, dar în închisoare Cuvîntul i-a salvat viaţa în două rînduri, cînd a fost pe marginea morţii. Şi după ieşirea din închisoare, unde în întreaga sa viaţă a stat vreo 21 ani, i-a dăruit ani lungi, cu o limpezime spirituală păstrată pînă la sfîrşit.

      Iar cele Şapte cuvinte către tineri au devenit, încă de la început, cele mai citite, ascultate, povestite şi repovestite predici rostite în limba română.

      În lumea modernă şi, prin excelenţă, în lumea contemporană oamenii nu mai sînt interesaţi de predici. În mai toate limbile, oamenii de azi dau o conotaţie peiorativă expresiei "a ţine predici" şi o asociază cu propriul refuz superior.

      În România lucrurile stau la fel. Cîndva, românul zicea şugubăţ că trebuie "să faci ce zice popa, iar nu ce face popa", dar de o bună bucată de timp românul a intrat şi el în rîndul lumii şi nu vrea să mai ia seama nici măcar la "ce zice popa".

      Acolo unde nu a fost comunism, orgoliul omului autonom a făcut aproape totul, dar la noi comunismul a fost elementul cu rolul cel mai important în îndepărtarea omului de cuvîntul preotului. În vremea comunismului, "omul nou" avea vîrîtă în cap ideea că dogma e o prostie şi că religia e opiumul popoarelor.

      Auto-cenzura funcţiona în cazul preoţilor încă şi mai eficient decît la alţi vorbitori în public, pentru că preoţii ştiau că erau sever monitorizaţi de Securitate, după ce între 1947 şi 1964 ei fuseseră "categoria socio-profesională" care dăduse cea mai mare proporţie de condamnaţi politic din România.

      Apoi e cert că nu e uşor lucru să predici, iar riscul de a te pierde, ca predicator, în formalism şi banalitate, este mare. Aşa se face că, din cauze endogene şi exogene preoţimii, în România anilor ’70 devenise deja un loc comun că predica este o chestie "popească", iar prin asta se înţelegea ceva în cel mai bun caz searbăd şi şablonard, dacă nu cumva ceva complet eronat atît în formă, cît şi în fond.

      Într-o astfel de lume, părintele Gheorghe Calciu a rostit nişte predici care au interesat în cel mai înalt grad – uneori chiar au îngrozit – pe foarte mulţi, din cele mai diferite categorii: prieteni şi duşmani, credincioşi şi atei, români şi străini.

      Au fost difuzate în repetate rînduri la posturile de radio de limbă română din străinătate, au fost publicate mai întîi în germană, înainte de a fi tiparite în română, au fost traduse în engleză şi tipărite în America mult înainte de a ajunge el acolo. Eugen Ionescu a scris despre ele în Le Monde, iar Mircea Eliade către "Religious New Service".

      "Succesul" imediat al acestor predici are de-a face cu cîteva aspecte ale lor remarcabile: un aspect al îndrăznelii întru Hristos, un aspect afirmativ teologic şi un aspect al adecvării la trebuinţele unor oameni care boleau duhovniceşte pe neştiute şi care, în consecinţă, trăiau trupeşte într-un ritm lent şi chinuitor.

      Îndrăzneala celor Şapte cuvinte către tineri a fost percepută de unii mai mult ca o revoltă anticomunistă. Niciodată după instaurarea comunismului în România nu se mai vorbise în ţară public şi răspicat, despre cît de potrivnic lui Hristos şi rînduielii Lui este marxismul aplicat (şi, din păcate, nimeni nu a mai făcut-o nici după aceea, pînă în 1989).

      Pentru orînduirea comunistă şi pentru cei care o slujeau, lucruri mult mai mărunte erau considerate periculoase. De pildă, un informator al Securităţii l-a "turnat" pe părintele Calciu pentru că, venit în biblioteca seminarului să facă o slujbă de sfinţire, a refuzat, în prezenţa mai multor persoane, să stropească rafturile cu cărţi de filosofie marxistă, iar Securitatea a declanşat în secret o anchetă în care au fost audiaţi toţi cei care fuseseră de faţă.

      Or, predicile din Postul Paştelui lui 1978 au fost percepute de autorităţile lumeşti şi bisericeşti exclusiv ca acte de opoziţie anticomunistă. Aspectul anticomunist a fost supralicitat nu doar de Securitate, dar şi de anticomunişti. De pildă, de postul de radio Europa Liberă, care a difuzat predicile în mai multe rînduri, pînă prin 1986.

      Dar, în realitate, extraordinara îndrăzneală anticomunistă a părintelui Calciu era un accesoriu contextual al unei îndrăzneli superioare, o îndrăzneală spirituală, predată explicit de Hristos: "Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

      Părintele Calciu nu era anticomunist pentru că ar fi fost liberal, democrat sau capitalist, sau pentru că nu ar fi putut "suporta" comunismul. Lucrarea lui a fost numai o re-acţiune, adică o replică stringent necesară la acţiunea comunismului, care era una anti-hristică, pentru că "cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Matei 12, 30).

      Deşi părintele Calciu nu a fost în primul rînd în opoziţie faţă de comunism, ci în consens cu Hristos, este evident că el a fost cel mai însemnat dintre toţi – destul de puţinii – oponenţi ai regimului comunist şi a avut poziţia cea mai proeminentă, coerentă şi cavaleresc consecventă. Iar acest lucru va trebui consemnat nu doar de istoria bisericească.

      Sub aspect teologic, predicile părintelui Calciu sînt corecte, însă nu sînt capete de operă teologică, în sens scolastic, adică nu fac demonstraţii ample şi nu descîlcesc teorii complicate. Miza nu era aceasta [4]. Părintele Calciu face afirmaţii teologice adresate mai degrabă în duh decît în literă, pentru că "litera ucide, iar duhul face viu" (II Corinteni 3, 6).

      Sînt afirmări limpezi şi consistente, într-o splendidă limbă română, ale unor adevăruri teologice care erau ţinute pe atunci, din felurite motive, sub obroc bisericesc.

      Stilistic, predicile sînt evidente modele omiletice, care ar trebui studiate sistematic în şcolile teologice pentru concizia, consistenţa şi frumuseţea lor, dar mai ales cu observarea căldurii inimii predicatorului şi a armoniei dintre cuvîntul şi actul preoţesc jertfelnic.

      Cel de-al treilea aspect este cel care explică în cea mai mare măsură enorma reverberaţie cuvintelor părintelui Calciu. România era sub acţiunea distructivă a comunismului. Se distrugeau biserici şi mănăstiri. Biserica era subminată cu o forţă brută din afară şi cu una rafinată dinlăuntru. Intuiţia firească a omului pentru bine şi frumos era pervertită în fel şi chip (cu diverse metode anti-educative, care îşi arată deplina izbîndă abia astăzi).

      Poate că cei care acţionau în acest fel, unii dintre ei slugi oarbe, nu realizau care era efectul cel mai grozav al acţiunilor lor. Dar adevărul este că cel mai rău nu era rezultatul dărîmării unor ziduri, deşi era vorba de distrugeri inestimabile. Şi nici măcar rezultatul obţinerii unei populaţii formate în majoritate din indivizi schilodiţi spiritual, deviaţi cultural şi înstrăinaţi de frumoasele tradiţii ale neamului lor, deşi aceasta era o crimă împotriva umanităţii. Ci rezultatul cel mai distrugător, dizolvant, al acestor acţiuni malefice era cel de pierdere a legăturii omului cu Creatorul său, de dezrădăcinare din lumea Sa.

      Părintele Calciu şi-a rostit predicile pentru recuperarea unei dimensiuni civice în conştiinţa comunităţii ecleziale şi, mai ales, întru restaurarea relaţiei personale a omului cu Hristos. Posibilitatea acestei restauraţii era vestea cea bună care a vibrat esenţial în cele şapte cuvinte adresate de părintele Calciu. Iar jertfa personală a predicatorului, precum şi, după putere, a unora dintre tinerii săi prieteni, au temeluit lucrarea sa. Şi Hristos Însuşi a fost Cel Care a lucrat tainic în cuvintele acelea şi le-a făcut atît de cunoscute.

      Un intelectual român spunea recent, cu relaxarea unui entomolog care îşi fixează obiectul de studiu în insectar, că românii nu au avut literatură de samizdat [5]. Cu deferent umor caragialian, a adăugat că românii au avut numai "samizdatul mîncării". Dar cele Şapte cuvinte către tineri ale părintelui Gheorghe Calciu sînt un contraexemplu pentru cei ce au înclinaţia să vadă în România comunistă numai samizdatul mîncării şi vitejia de a spune bancuri. Pentru că aceste predici au fost vehiculate cu mijloacele veritabilului samizdat. Eu însumi le-am citit la mijlocul anilor ’80, adică la vreo 6 ani după rostirea lor, dactilografiate cu riscuri enorme, pentru că toate maşinile de scris erau pe atunci înregistrate la miliţie.
      Prin urmare, deşi nu pot spăla obrazul ştiutelor slăbiciuni româneşti, aceste cuvinte pornite din Duhul Bisericii au procurat totuşi o fărîmă de demnitate – inclusiv de samizdat – în contraponderea neputinţei obsedantului ultim deceniu de comunism.

      După 1989, ca multe alte lucruri, cuvîntul preoţesc a fost şi el eliberat dinăuntru şi din afară. S-au auzit predici şi cuvîntări precum cele ale Mitropolitului Bartolomeu Anania, ale părintelui Constantin Galeriu, ale ieromonahului Rafail Noica sau ale altora, care, cu larga lor respiraţie culturală şi duhovnicească, desfid orice suficienţe şi maliţiozităţi potrivnice "în principiu" omileticii.

      Şi totuşi, cele mai citite predici – drept dovadă fiind retipăririle cerute de librari – sînt cele Şapte cuvinte către tineri. Iar dovada este cu atît mai semnificativă cu cît aceste predici nu fac parte, din păcate, din bibliografia recomandată seminariştilor sau studenţilor teologi.

      Ce interes mai trezesc astăzi aceste predici cititorilor, în afară de cel documentar? Poate că răspunsul l-a dat ieromonahul Seraphim Rose încă din 1982, cînd, trăind într-o ţară cu care România de azi seamănă destul de mult, scria [6]:
      Predicile Postului Mare, adresate iniţial de părintele Gheorghe Calciu elevilor Seminarului Ortodox şi studenţilor din România, sînt la fel de potrivite pentru tinerii Americii şi, în general, ai lumii occidentale. [...] 
      La Părintele Calciu, Hristos este cu totul deosebit. El îi chemă pe tinerii a căror inimă este îndurerată, căutătoare şi nemîngîiată şi care ar dobîndi deplina credinţă ortodoxă în Hristos numai de-ar îndrăzni să o facă sau numai de s-ar găsi cineva care să îndrăznească să-L propovăduiască lor şi totodată să-i cheme să se afierosească Domnului şi să primească să apuce pe calea mîntuirii pe care El ne-a dat-o în Biserica Sa.

      Vocea Părintelui Calciu nu este doar pentru România. Oare se va găsi vreun tînăr a cărui inimă arzînd de dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa în America – sau în oricare alt tărîm unde Ortodoxia a prins rădăcină şi a început a creşte – care să nu fie înduioşat pentru poporul său cînd îl aude pe Părintele Calciu spunînd: "Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos.", "Să fiţi secerători, să fiţi păstori! Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos". "Dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba".

      Probabil că e firesc ca în lumea noastră – deşteaptă şi proastă totodată, a-tot-informată fără noimă şi alterată de imaginaţii liber-schimbiste – nouă să ne devină tot mai greu să ne întrebăm, cum o făcea ieromonahul Seraphim Rose, dacă se va găsi vreun tînăr care să nu fie înduioşat pentru poporul său cînd citeşte predicile părintelui Calciu. Mai curînd sîntem tentaţi să ne întrebăm cîţi sau dacă se vor găsi unii să se înduioşeze pentru aşa ceva.

      Şi totuşi se întîmplă lucruri mărunte care ne dau peste cap luciditatea curentă. În 2006, cînd înainte de îngropare, trupul părintelui s-a aflat în Biserica Seminarului Teologic din Bucureşti, s-a citit neîntrerupt din Psaltire. Erau persoane care îl cunoscuseră pe părintele Calciu, dar şi elevi de seminar trimişi de dascăli. Destul de mult după miezul nopţii a venit un seminarist de vreo 15 ani, cu chip cuviincios şi maturizat înainte de vreme.

      Nu îl cunoscuse pe părintele Calciu decît din multele poveşti ale tatălui său, şi el mort de ceva vreme, care fusese elevul părintelui Calciu la seminar, şi din predicile pe care, desigur, le citise. Aşa încît, atîtea ştiind, acest adolescent, între alţi seminarişti care erau trimişi fără voia lor, ceruse el însuşi să fie rînduit în miez de noapte la citirea Psaltirii.

      Or, astfel de lucruri probează că nu sînt obturate de tot canalele mistice prin care se vehiculează kerigmatic, ca la începuturi, veştile cele bune la care poate avea acces orice fel de om care răspunde chemării lui Hristos. 
      Pentru că determinante în existenţa părintelui Gheorghe Calciu au fost nu darurile lui intelectuale extraordinare, nu excelenţa culturală, nu talentul oratoric, nu bărbăţia, nu umorul, nici celelalte calităţi de acest fel. Ci acestea au fost guvernate de dragostea sa care nu a căzut niciodată, de vrednicia jertfelnică şi de apropierea harului.

      Nu l-am auzit niciodată zicînd: "Lupta cea bună am luptat". Ar fi fost "îndreptăţit"... Dar l-am văzut de multe ori, spre sfîrşit, împreună cu prietenul lui cel mai bun – cei doi prieteni, şi închişi, şi liberi, străbătuseră împreună o viaţă şi trecuseră pe lîngă mai multe morţi – şi i-am auzit adesea rostind tainic într-un glas: Înfrînt nu eşti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renunţările la vis.

watch series