(lipsa text)

Acest Acatist ne indeamna sa fim uniti prin tainice legaturi de iubire cu cei ce au incheiat strabaterea cailor lumesti prin jertfa suprema. Sa cerem ajutor eroilor si martirilor nostri sa ne invete taina rabdarii, pentru ca atunci cand vom fi chemati sa depunem propria noastra marturie sa nu sovaim, sa fim hotarati si puternici, ca sa fim biruitori in duh, asa cum au fost ei. 

Din cuprins: 
Canoanele Sfintilor Apostoli 
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) 
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon 
Sinodul Trulan (692).. 

(lipsa text)

(lipsa text)

Traim intr-o perioada in care oamenii se afla intr-o mare confuzie spirituala, chiar si lucrurile cele mai importante fiind privite adeseori doar formal.

Cei mai multi dintre tinerii care vor sa se casatoreasca, intrebati daca vor sa se si cunune, raspund ­intotdeauna afirmativ.  Si in cazul botezului unui copil, raspunsul va fi unul pozitiv: Sigur ca da! Cum sa ramana copilul nebotezat?  Daca Taina Cununiei se dovedeste atat de necesara, se pune insa o alta intrebare: Pentru ce?

Lumea savarseste anumite lucruri si nu stie de ce: Toti oamenii fac asa – inseamna ca asa e bine si asa trebuie sa fac.  Ai mers la biserica, ai aprins o lumanare si, desigur, te gandesti ca Dumnezeu nu va cere mai mult de la tine.  La fel si cu cununia: te cununi, iar dupa aceea esti ca si cum nu te-ai fi cununat.

Un raspuns corect la aceasta intrebare este cat se poate de important.  Tinerii aflati in pragul casatoriei il pot gasi chiar intre filele acestei carti, care le este destinata...

(lipsa text)

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stareinterioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul și când vorbește?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

In 1881, la 110 ani de la publicarea Filocaliei grecesti, aparea la Kazan in conditii precare si obscure prima editie a Povestirilor sincere ale unui pelerin catre parintele sau duhovnicesc.  Ele vor cuceri prin traduceri intreaga lume devenind unul din clasicii literaturii devotionale.  Prospetimea si sinceritatea naratiunii, precum si singularitatea si frumusetea duhovniceasca a textului Povestirilor au fermecat si continua sa fascineze generatii intregi de cititori.  Poem al celeilalte Rusii, al sufletelor vii, al oamenilor simpli si credinciosi din popor, ele au devenit un veritabil ambasador al spiritualitatii ortodoxe in lume.  Roman pios destinat propagandei rugaciunii lui Iisus, Povestirile pelerinului ofera „o minunata introducere si o cheie a Filocaliei” (A. Scrima). Aceasta este si perspectiva care justifica includerea Povestirilor pelerinului, intelese ca un neuitat poem si epilog al Filocaliei, in seria „Filocalica” a Editurii Deisis.

Versiunea de fata are avantajul de a fi prima stiintifica, fiind elaborata pe baza textului in sfarsit integral si sigur, cel al „redactiei Optina”, descoperit si publicat in 1992 de Aleksei Pentkovski, care intr-un amplu studiu reconstituie fascinanta si complicata geneza a acestei nemuritoare capodopere duhovnicesti.

După cum anunță chiar o parte din titlu – „degetul dumnezeieștii pronii” –, cartea vine ca o mângâiere în întâmpinarea omului dezorientat în privința adevăratelor valori și repere ale unei vieți echilibrate, dozate de bunul-simț duhovnicesc. Pe deplin ancorat în realitatea noastră, a omului împovărat de bolile și compromisurile societății pe care o formăm și cu care ne-am deprins de la o generație la alta, Părintele Ioan Krestiankin este un model viu – așa cum îl descoperim în mărturiile contemporanilor săi, deopotrivă mireni, clerici și asceți – în primul rând prin viața sa, dar și prin sfaturile simple și practice pentru oricine.

De asemenea, ne mai atrage atenția tocmai contrastul dintre tendințele moderne negative ale epocii și fenomenul „stărețismului” care, în pofida vechimii, oferă soluțiile cele mai potrivite pentru a ieși din colapsul sufletesc și pentru a deveni noi înșine „degetul dumnezeieștii pronii”, tocmai prin predarea de sine.