A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Aceasta carte face parte din colectia de carte duhovniceasca pentru copii Povesti cu Sfintii Parinti pentru copii cuminti.  Aceasta colectie se adreseaza atat copiilor mici, cat si celor mari, in paginile sale prinzand viata sfinti romani, dar si sfinti de pe alte meleaguri.

Noi oamenii nu stim sa ne iubim si sa ne cinstim, ci am pierdut aceasta intelegere.  Caci daca cineva ar suferi putin pe fratele sau cand se iuteste sau se scarbeste, dupa ce acela isi va veni in sine si va vedea cum a fost suferit de aproapele si cum si-a pus sufletul pentru el, se va bucura cu bucurie negraita.

Cu adevarat cel ocarat este dator a multumi unora ca acestora si a-i avea pe ei, daca este patimas, ca pe niste doctori ce-i vindeca ranile sufletului lui; iar de este nepatimas, ca pe niste facatori de bine ai lui si mijlocitori ai Imparatiei cerurilor.

Cartea de fata aduce ceva nou. Desigur, cea mai mare parte este rezervata marturiilor, fie ele culese prin interviu, fie trimise personal pe adresa manastirii, si care poarta, cu toata diortosirea cuvenita, pecetea originalitatii si autenticitatii cuvantului-martor plin de recunostinta. Ultimile pagini insa, sunt un mic compendiu din invatatura Parintelui Proclu, extras cu grija din doua interviuri date de parintele insusi, disponibile de altfel pe retelele media de internet. Temele recurente ale cuvintelor-apoftegma le banuiti care sunt: despre pocainta, despre rugaciune si cugetarea la moarte, despre slava desarta si leacul ei, smerenia, despre lacrimi si dragoste.

Clopotele şi toaca ne cheamă o viaţă întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinţi sufletele şi viaţa, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” şi să se mântuiască.

Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca şi clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalţă, din suflet, cântare de slavă Creatorului.

Mare greseala este ca oamenii au un Dumnezeu inchipuit de ei. Ca astfel sa asculte El de ei, nu ei de El. Omul nu se angajeaza la o traire in credinta autentica. Vedeti? Deci nu un Dumnezeu pe Care sa-L vorbesti de bine, ci sa-L asculti, sa-L traiesti. Sa te indumnezeiesti. Deci nu Unul inventat de tine, ca sa-ti menajeze slabiciunile. Ca nu e usor sa te desprinzi de o comoditate in care te-ai simtit bine si ai crezut ca ai atins cote inalte. Si Hristos iti cere lucrul acesta – sa te lepezi de egoism. Nu trebuie sa ne izolam de creatia Sa prin diferite preocupari egoiste. „Ca eu am viata mea, Dumnezeul meu...” Oamenii trebuie sa stie Cine i-a făcut, de ce i-a facut si care este finalitatea vietii. Sa mearga pe drumul care duce spre a se cunoaste pe sine. Asta e o condiție sine qua non a noastra, a tuturor. Sa ne intrebam: de ce suntem facuti, care e scopul, ce-i cu moartea, cu Raiul, cu iadul? Sunt ele o realitate sau simple povesti? Nu exista sa zici vreodata „n-am stiut”. Nu ai auzit niciodata ca bat clopotele? Care pe latineste inseamna „cheama viii, plange mortii, imprastie viforele” – bataia clopotelor. Poti sa spui ca nu ai auzit clopotele? Pare paradoxal, dar ele nu rasuna degeaba. Si bat patrunzator! Astea sunt valori pe care ni le-a dat Dumnezeu si noi le vindem pe doi lei. Se stie ca exista fierbinte si rece, dar sa fii caldicel este primejdios (v. Apoc. 3, 16). Nu vrei sa fii nici asa, nici asa, sau vrei sa te mangai cu aceea ca esti credincios, dar asa, in felul tau. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru ca cel rece isi va da seama, mai repede, ca totusi este intr-un sentiment de raspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile, si isi poate reveni. Dar cel caldicel, care nu este nici colo si nici dincolo si are un fel de „Dumnezeu” al lui, acela este in foarte mare primejdie, pentru ca se multumeste doar cu ceea ce i se pare ca are. Chiar Evanghelia spune: „iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el” (Luca 8, 18).

An de an, la 14 octombrie, Iașul îmbracă haină duhovnicească de sărbătoare în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pelerinii din toate colțurile țării și ale lumii se îndreaptă cu nădejde sfântă și recunoștință sinceră spre Sfânta Cuvioasă, pentru a fi ajutați în multitudinea de probleme din existența lor efemeră.

Un șir impresionant de credincioși va brăzda orașul ca un furnicar, până la catafalcul din curtea Catedralei Mitropolitane, pe care vor fi așezate Sfintele Moaște. Se creează o imagine biblică a drumului omului către Împărăția cerurilor ca o expresie a dorinței oamenilor prezenți de a atinge pe cea care este deja în Împărăția cerurilor, pentru ca și ei, după viața aceasta, să fie cu Sfânta în această împărăție celestă.

În acest urcuș spre Sfânta Parascheva, pelerinii se întâlnesc de fapt cu Hristos Care sălășluiește în ea, deoarece Sfânta L-a câștigat, încă din această viață trecătoare, prin împlinirea poruncilor Lui. Ei simt o mângâiere inefabilă a harului Sfântului Duh, existent în Sfânta Parascheva, care nu poate fi substituit cu nici o bucurie și cu nici o plăcere din această lume. Ei simt că, fără acest har, dobândit încă din această viață, moartea sufletului este iminentă, iar prin primirea lui vor moșteni viața veșnică, îmbelșugată și aleasă, pregătită de Hristos, încă de la întemeierea lumii.