Sfantul Grigorie din Nazianz, pe care Biserica l-a numit si-l traieste ca pe „Teologul" prin excelenta, a fost indragit de cititori pentru ca el insusi a iubit mult pe Dumnezeu si pe oameni. Inca si mai mult: a fost iubit pentru ca a suferit foarte mult pentru adevar si pentru ca Dumnezeu, din acest motiv, i-a daruit iluminari. L-a luminat in asa fel mintea incat a reusit sa vorbeasca cu mare autoritate si cu mare putere despre adevar si despre realitatea dumnezeiasca. (Stelianos Papodopoulos)

Potrivit negreselnicei credinte a crestinilor, pe care ne-au lasat-o ca pe o sfanta mostenire, marturisesc si recunosc, cred intr-un singur Dumnezeu Tatal atottiitorul, Dumnezeu Parintele, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfant; ma inchin si preamaresc un singur Dumnezeu in trei persoane! Mai recunosc si unirea lui Dumnezeu in trup, iar ca mama a lui Dumnezeu pe cea care L-a nascut dupa trup, Sfanta Maria. Primesc si pe Sfintii Apostoli, pe prooroci, pe mucenici, la fel si in ruga adresata lui Dumnezeu, eu le cer ca prin ei, adica prin mijlocirea lor, Dumnezeu, prietenul oamenilor, sa-mi fie ajutor si sa fie o rasplata care sa-mi fie acordata pentru pacatele mele. Iata pentru ce cinstesc si preamaresc in chip deosbit trasaturile sfintelor icoane, pentru ca ele n-au fost transmise, de Sfintii Apostoli, ca ele n-au fot oprite si ca sunt chiar reprezentate in toate Bisericile noastre!

Fragment dintr-o epistola trimisa de Sfantul Vasile lui Iulian Apostatul

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temniței

Psalt Alexandru Barsan

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.

Inainte de a trece la cele vesnice, Parintele Boris a adunat scrisorile iubitului sau prieten spre a le da tiparului, ca parte din bogata sa misiune catre poporul sau.  El nu a avut fericirea de a trai sa-si vada aparuta aceasta lucrare atat de mult asteptata si dorita, ci, abia după iesirea sa, familia lui a putut scoate la lumina cele ce urmeaza.  Acum, prin traducerea de fata, misiunea lui se rasfrange si asupra poporului nostru.

Fie ca scrierile de fata, precum si rugaciunile acestor doi prieteni in duh, sa fie spre ajutor, si spre mangaiere, si spre luminare tuturor celor care inca doresc dupa mantuire, in aceste zile de "foamete preste pamant, nu foamete de paine, nici foamete de apa, ci foamete a auzi cuvantul Domnului". (Amos 8:11)

Rugăciunea necurmată este arma cea mai puterni­că în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Du­hului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara aces­tora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina în­țelegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumne­ze­iască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Dom­nu­lui, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viața. Cînd omul îşi în­­tr‑ar­­mează sufletul cu cu­vîn­tul lui Dum­nezeu, el se umple de acea înțe­lep­­­ciune care‑l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citi­rea să se facă în singurătate şi toată luarea‑aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scrip­­turi, din care să primească într‑însul acea căl­du­ră care porneşte izvorul la­crimilor, căci acestea încăl­zesc pe om în întregime şi‑l umplu de daruri du­hovniceşti care‑i învio­rează min­tea şi inima mai mult decît orice cuvinte.

Sfîntul Serafim de Sarov

Pe cat de ireala pentru mentalitatea noastra desensibilizata si obisnuita cu tragediile cotidiene, pe atat de adevarata este povestea asta. Ea exista, si el, de asemenea – povestea chiar s‑a intamplat, candva, in Ciprul anilor ’90; a fost consemnata, cu anumite alterari si imbogatiri narative, intr‑un scenariu de film, Vorbeste‑mi (Μίλα μου), de scenaristul, actorul si regizorul cipriot Iorgos Tsiakkas, cunoscand un succes remarcabil in Cipru si in Grecia.

Sa precizam aici ca scenariul a fost scris sub povatuirea si atenta veghere a staretului Gavriil Cipriotul, supranumit si „Staretul dragostei” – care insa, desigur, nu a vazut niciodata filmul.

In treacat fie spus, staretul Gavriil a schimbat la 180 de grade viata scenaristului Iorgos Tsiakkas si a sotiei sale, Christina Pavlidou, interpreta rolului principal, facand din acesti tineri actori indragostiti si visatori niste adevarati marturisitori ai lui Hristos in mediul actoricesc – un Romeo si o Julieta a caror dragoste a ramas vie si dupa douazeci si cinci de ani...

Viaţa și activitatea Sfântului Luca se aseamănă cu o legendă. Pe de-o parte, copilăria, adolescenţa, studiile și visurile sale; pe de altă parte, greutăţile, piedicile și încercările care, în loc să-l descurajeze, îl întăreau. Două războaie mondiale, revoltele, revoluţiile, exilurile și pierderea celor dragi nu au putut să-l oprească din luptă până ce nu și-a îndeplinit vocaţia de om, de medic și de episcop. O viaţă atât de legendară, dar și atât de adevărată ne va cuceri, de la mic la mare, și ne va călăuzi sufletele cu lumina ei.