Aceasta carte ni-l prezinta pe Cuviosul Irodion - "Luceafarul de la Lainici", asa cum la numit Sf. Calinic de la Cernica pe duhovnicul sau -, care nu a dorit prietesugul acestei lumi, ci, ferindu-si viata de orice intinare, a cautat doar dreptatea lui Dumnezeu.

(lipsa text)

Acest volum aduna intre copertele sale texte despre Eminescu publicate in ultimii 20 de ani. Au fost cu precadere textele care se refera la raporturile lui Eminescu cu traditia,spiritualitatea si credinta.

Cartea de fata - alcatuita in trei sectiuni (Ortodoxia Sfintei Rusii si a intregului Est Salbatic, Ortodoxia mioritica si Ortodoxia sud-dunareana), una mai ispititoare decat cealalta si toate trei distins si subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestrit intrupate in viul vietii si mereu hranite din adancuri de o traditie mai reavana decat pare - este, as zice, de doua ori o oglinda: a spatiului sud-est european, pe de o parte, si a scrisului reportericesc al autorului, pe de alta parte.

Autoarea acestei carti, din propria si deloc usoara sa experienta, trecuta prin urechile acului, a inteles esentialul, pe care s-a straduit sa-l impartaseasca si altora: nici cancerul, nici vreo alta boala trupeasca nu se afla neaparat sub semnul incurabilului, ci la Dumnezeu toate sunt cu putinta.  Medicina - limitata, ca toate lucrurile omenesti - nu trebuie desconsiderata, ci complinita prin recursul cu buna incredintare la ajutoarele de Sus. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Jurnalul cu Petre Tutea, al invataturii prin invecinare, ajuns acum la editia a treia, poate servi si drept indemn la asumarea functiei paideice a credintei.  Raportul fundemantal pentru accesul la esenta, cel dintre maestru si ucenic, caraterizeaza trasatura filocalica a teologiei ortodoxe.  Intr-o epoca in care dimensiunea comunicationala este rupta de cea comunitara, in care profunzmea este asimilata confuziei si facilul sclipitorului, Tutea este un model stilistic.  Mai mult: apologetic.  Cu toate ingredientele de rigoare: de la meditatia biblica la judecata de valoare exprimata uneori in termeni plastici, socanti de-a dreptul.

Cand va este greu din pricina lucrurilor pe care le fac copiii vostri, atunci plangeti, atunci va rugati la Dumnezeu ca El sa va ajute.  Rugaciunea voastra ramane insa neroditoare.  Si pentru ce ramane neroditoare?  Pentru ca nu-I putem impune lui Dumnezeu pro­priile conditii, pentru ca voi insiva trebuia sa va ingrijiti de copiii vostri si de educatia lor – nu sa asteptati, in nepurtarea voastra de grija, sa implineasca aceasta Dumnezeu.

Orice mama crestina ar trebui sa stie toate aceste lucruri: cum sa se poarte cu copiii ei in primii ani de viata, in adolescenta, cum sa-i inteleaga si cum sa-i indrume pentru a depasi perioadele dificile prin care trec.  Deloc usor, insa bucuriile vor fi pe masura ostenelilor, atat in aceasta viata trecatoare, cat si in viata vesnica…

In vecii vecilor fie binecuvantarea lui Dumnezeu cu mamele care isi cresc copiii intru evlavie!

"- Eu sunt un È›ăran cu stare de aici, din FereÈ™ti. M-am căsătorit È™i am lucrat în atrelierul meu de tâmplărie, ca Sfântul Iosif. Colea, este È™i o mică fierărie. Ca Moise care a descoperit în rugul arzând numele dumnezeiesc, stau cât e ziulica de mare lângă burduful de piele care scoate foc. VedeÈ›i?
- Și de ce se umflă balonul ăsta, măi tătăică? Mă laÈ™i acum È™i pe mine să apăs aÈ™a cum faci tu? se rugă frumos Vasile al MăndiÈ›ei.
- Ei, burduful are niÈ™te pliuri care se strâng È™i se desfac dacă apăs cu piciorul pe stinghia de jos. Aerul merge către vatră, apoi trece prin flacără tot ce vreau eu să încălzesc È™i să bat cu barosul ista, sau tot ce nu se potriveÈ™te cu sfinÈ›enia. Când nu sunteÈ›i cuminÈ›i, o să vă pun pe nicovală, să vă modelez puÈ›in.
- Cu lucrurile din suport ne modelezi puÈ›in? Întrebă cu naivitate Vasilică.
- Da! Răspunse Ion spre hazul tuturor, cu instrumentele din rastel. UitaÈ›i: fierăstrău, tocilă, baros. Lucrez cu ele ferecăturile pentru icoanele de lemn din biserică.
- Și cine este mama din tablă care È›in copilul în braÈ›e, tătăică? mai adăugă Vasile.
- Nu cunoÈ™ti pe Maica Domnului la care te rogi, mai căpcăune?! Tabla modelată face ca pictura să nu se strice, să È›ină mai mult. Asta-i bună! Auzi, mama de tablă."

(Fragment din povestea "Băutura suitoare spre viaÈ›a veÈ™nică")

In primele secole ale crestinismului, barbatii si femeile care luptau pentru a dobandi gloria sfintilor erau numiti atletii lui Hristos. Un sfant realizeaza in cursul vietii sale performante pe care ceilalti oameni nu reusesc sa le infaptuiasca. Uneori performantele sale sunt recunoscute oficial de Biserica. In acest caz el figureaza in calendar. Recunoasterea oficiala a unui sfant are loc insa doar ca o exceptie si numai pentru un foarte mic numar de persoane. Majoritatea sfintilor sunt ignorati de calendar. Putinii sfinti pe care Biserica ii recomanda venerarii publice primesc aceasta consacrare cu titlu postum. Niciodata in timpul vietii lor. Multi oameni au vrut sa se faca sfinti. Luptele lor pentru dobandirea curateniei necesare sfinteniei au fost spectaculoase. Mai spectaculoase si mult mai dure decat luptele din arene. Pentru dobandirea curateniei, atletii lui Hristos luptau impotriva trupului lor, impotriva somnului, impotriva foamei, impotriva durerii, impotriva propriilor lor ganduri, impotriva instinctelor. Era o lupta fara mila, dusa zi si noapte, de-a lungul unei intregi vieti. O lupta palpitanta si fara niciun ragaz. Ioan Gura de Aur a luat hotararea sa se faca sfant inca din adolescenta, cand era inca pe bancile scolii. O hotarare luata in deplina cunostinta de cauza si dupa o matura chibzuinta. Alti tineri hotarasc in adolescenta lor sa se faca generali, sportivi campioni, exploratori. Ioan Gura de Aur a hotarat sa se faca sfant. Toata viata sa n-a avut alt ideal. Pentru a dobandi sfintenia el i-a infruntat pe toti adversarii pe toate terenurile si a castigat toate luptele. Palmaresul sau este o imensa lista de victorii. Victoriile lui Ioan Gura de Aur au fost atat de categorice, incat el este unul din putinii sfinti citati in calendar atat de Biserica occidentala, cat si de Biserica rasariteana.

Atunci cand venim la Spovedanie, venim sa ne intalnim fata catre fata cu un prieten.  Nu venim pentru a fi judecati si condamnati.  Nu venim infricosati de ceea ce urmeaza sa se intample.  Venim la Cel care, Dumnezeu fiind, dincolo de suferinta, dincolo de moarte, a ales din iubire pentru noi sa devina om, sa ia asupra Sa firea noastra omeneasca si sa-Si dea viata pentru noi.  Viata Sa, moartea Sa sunt pentru noi dovada ca suntem intr-atat de mult iubiti de Dumnezeu incat putem veni la El fie ca suntem buni, fie ca suntem rai, si El ne va primi cu bratele deschise; daca este cineva gata sa planga pentru pacatele noastre, pentru nevrednicia noastra acela este El, din compasiune, din mila, din iubire – cu acea disponibilitate pe care am vazut-o in viata unui sfant, caruia Hristos i-a spus ca si un singur pacatos daca ar mai fi in lume, S-ar intrupa si ar muri din nou pentru acesta, fiindca El nu poate rabda gandul ca exista vreun om care piere.

Bucuria omului e Omul.  Oamenii se cauta unul pe celalalt pentru a comunica, pentru a-si deschide sufletele, pentru a suspina si a se bucura impreuna, pentru a fi in comuniune.  Intr-o relatie de prietenie fiecare primeste sau daruieste cate ceva, uneori mult, alteori putin.  Fiecare om este unic si frumos.  Prietenii nu intreaba, ci asteapta si cred in aceea lumina din noi.  Si primesc raspunsul, caci intelegerea vine de la sine.  Invata, iarta si accepta omenescul, onestitatea, naturaletea celuilalt.  Inima deschisa dainuie.  Prietenia iubeste fara conditii, vorbeste fara intentii, daruieste fara motive si tine la cineva fara explicaÈ›ii.

Cand culegi roadele prieteniei si le asezi la pastrare?  Atunci cand nu mai e nevoie sa ne spunem nimic, ci doar sa ne bucuram ca suntem.  Chiar si in tacere, dialogul inimilor nu are nevoie de conditii, ci doar de bucuria de a darui, de a impartasi.  Prietenia se construieste incetul cu incetul, caramida cu caramida, din soare si poli ale inimii, din bucatele de timp petrecute impreuna.

Intr-o radiografie a convertirilor de exceptie, numele lui Klaus Kenneth e unul pe care nu il poti ignora.  De mic copil, Klaus intra intr-un infernal malaxor al satanei.  Nedorit de parinti, Klaus pribegeste, nopti de-a randul, prin cimitire, apoi baruri de noapte, locuri si locuiri infame.  Prins intr-o capcana debordand de ocultism si magie, Klaus se refugiaza cel mai adesea in muzica, alcool, sex si droguri.  La un moment dat ia drumul Indiei, Tibetului, Mexicului, Americii de Sud, Columbiei, in cautarea unui nedefinit Adevar.  Pribegeste 12 ani in Tibet, dintre care trei ani si jumatate ii petrece intr-o manastire budista.  Reuseste, prin meditatie si invocarea zeitatilor pagane, sa leviteze, sa se refugieze in calatorii astrale, sa se faca invizibil, uzitand, nu de putine ori, de aceste puteri pentru a-i domina pe crestini.  Vreme de 40 de ani, Klaus Kenneth face nu mai puÈ›in de doua milioane de kilometri, pentru a gasi Adevarul.  In urma cu 30 de ani, prin intalnirea cu Fericitul Sofronie de la Essex, se converteste la Ortodoxie.

Volumul cuprinde o serie de interviuri realizate in perioada sederilor sale in Romania, o tara pe care Klaus a indragit-o ca pe putine alte spatii si in a carei Ortodoxie se odihneste de fiecare data cu plus de drag.