A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Primul chip feminin pe care îl prezintă colecția Doamnele Domnilor Români este cel al Doamnei Elina, care i-a stat alături voievodului Matei Basarab, ca împreună-lucrătoare, la opera de ctitorie a Țării Românești. Ea se înscrie în galeria personalităților feminine din secolul al XVII-lea, care și-au arătat dragostea jertfelnică pentru neam și țară, contribuind la dezvoltarea culturii românești.

Matei Basarab este considerat cel mai mare ctitor bisericesc al neamului; a zidit 46 de biserici și mănăstiri. A sprijinit cultura și, împreună cu Udriște Năsturel, a înființat tipografii la mănăstirile Govora și Câmpulung-Muscel. 

Lucy Maud Montgomery (1874-1942), cunos­cută mai cu seamă pentru seria de romane pentru copii Anne de la Green Gables, dă viață în trilogia Emily de la New Moon unei eroine inteligente și curajoase, care își trăiește copilăria cu imaginație, cu visul de a deveni scriitoare.

Micuța orfană Emily Byrd Starr rămâne în grija unchilor și mătușilor Murray, cărora mândria pentru numele și tradiția familiei nu le îngăduie să își ierte sora pentru căsătoria cu un ziarist sărac, dar nici să își lase nepoata la mila străinilor. Cei unsprezece ani petrecuți într-o căsuță din pădure împreună cu tatăl ei văduv, o menajeră posacă, două pisici și nenumărați prieteni imaginari au făcut din Emily un copil ieșit din comun, care observă lumea cu sensibilitate și putere de pătrundere.
Noua ei viață de la New Moon îi scoate în cale prieteni înzestrați cu însușiri aparte, aventuri care îi dau aripi fanteziei și chiar un mister pe care numai ea îl poate desluși.

Cum era de așteptat, povestea acestei eroine a fost ecranizată, bucurându-se de succes și inspirând până astăzi mai multe generații de adolescenți.

Monahul care se nevoieste sa-i placa lui Dumnezeu nu doreste sa vorbeasca, tacerea sa si tainuirea il hranesc si il intaresc in nevointa sa.  El urmarește nearatarea si ascunderea tainica in viața lui Hristos pentru ca astfel se bucura nestingherit de comuniunea cu Dumnezeu.

El traieste darurile ceresti pe acest pamant de aici si inima lui saraca simte ca ceva cu totul strain se intampla cu el.  Ceva foarte maret pe care, daca ar incerca sa-l exprime prin cuvinte, socoteste ca nu poate spune tot, ca descrierea este foarte neputincioasa si palida in fata realitatii.  Pentru aceasta el doreste sa tainuiasca lucrul acela.

Insa acesta este atat de puternic incat de multe ori nu poate fi tainuit.  Iese de la sine si, fara ca monahul sa vrea, se arata.  Fie si in chip saracacios, fara o formulare desavarsita, fara referire foarte exacta a ceea ce traieste.  Simplu, sobru, nemestesugit, cu un glas neoficial si lipsit de arta...

Vorbind de Dascalii cei intelepti
Si pe Theodorit il trec in randul lor
Ca pe-un barbat dumnezeiesc, ca pe un Dascal mare,
Ca pe un stalp neclintit al Ortodoxiei.
Iar de s-a si clintit odata din intamplare,
Om era: nu-l osandi, omule,
Ca nu atat din rea-credinta s-a clintit,
Cat purtat de sfada cea apriga.
Ce, trebuia sa-l intreaca pe Chiril in toate cele,
Si ca dogmatist, si ca scriitor?
Pe deasupra, s-a indreptat –
Iar in toate celelalte privinte
Vazandu-l cu nimic mai prejos decat Pastorii cei mai mari,
Cu bun temei il scriu aici in ceata lor.

Sfantul Ioan al Efhaitelor
(epigrama din Anthologia Graeca)

Zorica Latcu (monahia Teodosia) s-a nascut la 17 martie 1917, intr-o familie de ardeleni refugiati in Ungaria.  Intre anii 1936-1940, a absolvit facultatea la Cluj, unde a studiat Filologie clasica si Limba si Lite­ratura franceza.  Dupa finalizarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Roman de Lingvis­tica din Cluj, colaborand la Dictionarul Limbii Romane, coordonat de Sextil Puscariu.  A inceput sa scrie din perioada adolescentei, iar intre 1944 si 1949 i-au aparut trei volume de poezii: Insula Alba, Osana Luminii si Poemele Iubirii.

In 1948, a intrat in monahism la Manastirea Vla­dimiresti, de langa Tecuci, primind numele Teodosia.  Dar nu a putut sta aici decat pana in 1956,  cand manastirea a fost inchisa, o parte dintre maici fiind ares­tate, iar celelalte fiind silite sa renunte la monahism.  Teodosia s-a numarat printre cele arestate, facand trei ani de detentie intr-un penitenciar din Miercurea Ciuc.  Dupa eliberare, suferind de o grava infirmitate congenitala, care nu ii permitea coordonarea miscarilor, a locuit in localitatea Gurguiesti, in apropiere de Braila, impreuna cu maica Mihaela, o fosta colega de manastire.  In aceasta perioada au aparut volumele Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Gradina Doamnei si Alte poezii.

In 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Brasov, unde a continuat sa scrie poezie, dar a si tradus, din lucrarile lui Origen si ale Sfantului Grigorie de Nyssa, precum si Cuvantarile as­cetice ale Sfantului Isaac Sirul, aparute postum, si ale Sfantului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate inca in manuscris.  Dintre aceste cuvantari ale Sfantului Simeon, traduse si versificate de maica Teodosia, Cuvantul al II-lea se regaseste in prezentul volum.

Acest volum a fost editat dupa un manuscris din anul 1959, aflat in Biblioteca Ecumenica „Dumitru Staniloae” din Iasi, a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei.  Manuscrisul a apartinut Mitropolitului Moldovei, Inalt­preasfintitul Iustin Moisescu, care l-a donat bibliotecii.

Luminatorul Apusului si descoperitorul celor de taina ale virtutii, parintele nevoitorilor si mangaierea sihastrilor, Sfantul Ioan Casian s-a nascut din parinti binecredinciosi si de bun neam in apostolicul pamant al Dobrogei cel odraslitor de sfinti, numele insusi indicand drept loc parintesc asezarea Casian de pe valea Casimcea.  Parintii sfantului nu erau inavutiti numai cu cele ale veacului de fata, ci si cu bogatia cea nepieritoare a evlaviei, pe care, fiind iubitori de fii, au transmis-o ca pe o mostenire de mult pret copiilor lor, dupa cuvantul Apostolului: "Daca radacina e sfanta, si ramurile sunt sfinte".