Poveştile celor 12 prinţese şi împărătese sunt:

• - Prinţesa Apolinaria
• - Împărăteasa Teodora a II-a
• - Prinţesa Drosida
• - Alexandra, Împărăteasa
• - Împărăteasa Elena
• - Cneaghina Fevronia
• - Împărăteasa Ana
• -  Împărăteasa Irina
• - Prinţesa Casdoas
• - Nana, Împărăteasa Georgiei
• - Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
• - Împărăteasa Teofana

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Aceasta carte am cunoscut-o in anul 1944.  Aveam, pe atunci, cincisprezece ani.  Ea mi-a fost de mare folos, mai cu seama prin tema ei.  Din ea am aflat ca un crestin trebuie sa fie mereu multumit, pentru ca Dumnezeu asa il vrea pe om, sa fie multumit.  Citind aceasta carte, am luat aminte la tema ei, am luat aminte la faptul de a fi multumit si, cu toate ca nu mi-am urmarit multumirea in mod artificial, am avut in vedere totdeauna sa ma multumesc cu ce mi-a randuit Dumnezeu.  Cartea mi-a placut mult atunci cand am citit-o pentru prima data si mi-a parut rau ca n-am regasit-o de-a lungul anilor ce au trecut, desi mereu m-am interesat de ea si am recomandat-o celor cu care am venit in legatura.

Arhimandritul Teofil Paraian

Cand citesti viata unui om al lui Dumnezeu, faptele sale, minunile infaptuite, te intrebi daca omenirea fara Dumnezeu nu incearca, fara sa stie, de a suplini prin stiinta si tehnica darurile si puterile pe care omul le-a pierdut dupa caderea originala si ca el nu poate reveni si nu se poate chiar depasi de cat in Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfantul Nectarie din Eghina este unul dintre cei mai mari taumaturgi ai Greciei contemporane si a intregii Biserici Ortodoxe.  Viata sa a ajuns sa fie cunoscuta in Franta, prin intermediul cartii parintelui Ambroise Fontrier, lucrare publicata in anul 1985, a carei reeditare apare acum.

In viaţa oricăruia dintre noi este prezentă, în mod inevitabil, şi moartea. Suntem nevoiţi să ne despărţim, de‑a lungul existenţei noastre pământeşti, de oameni apropiaţi şi dragi, şi aceste despărţiri ne pot adeseori traumatiza profund, pentru multă vreme. Lămurindu‑ne moartea şi doliul din tripla perspectivă teologică, psihologică şi culturologică, captivanta carte a părintelui Filoteu Faros, de o uimitoare erudiţie şi profunzime, ne ajută să trecem cu bine peste aceste momente grele din viaţa noastră, primind folos duhovnicesc şi nădejde în locul traumelor şi rănilor sufleteşti.
„Redactarea unui studiu care tratează despre moarte şi doliu se confruntă cu o mare dificultate, pentru că moartea şi doliul, care au fost dintotdeauna într‑o anumită măsură teme nedorite, în zilele noastre au devenit aproape intolerabile. Creştinismul nu numai că n‑a evitat, dar a şi biruit cu desăvârşire moartea, şi de aceea este şi singurul care poate şi trebuie să răspundă nevoii imperioase a unei înfruntări a morţii şi doliului, pe care civilizaţia contemporană a învăluit‑o într‑o tăcere discretă.”
Pr. Filoteu Faros

Copiii nostri cresc in vremuri foarte pri­­mej­dioase, in care societatea se leapada de idea­lurile acceptate de popoarele crestine si, mai presus de orice, de toate idealurile dragostei jertfitoare.  In locul acestora, in spiritul vremurilor noastre, se sadeste in inimile copiilor cultul iubirii de sine si al placerilor.

Fara ajutorul lui Dumnezeu, fara participarea la binecuvantatele si mantuitoarele Taine ale Sfintei Biserici, nu vom putea rezista in fata acestei pri­mejdii.  De o importanta capitala in crestinism, in educatia morala a copiilor, este marturisirea pacatelor in Taina Pocaintei.  Marturisindu‑si pacatele, copiii, prin puterea data preotului de Sus, primesc nu doar iertare, ci si invataturi pentru viata, si astfel se vor deprinde sa caute rezolvarea problemelor cu care se confrunta nu prin alte mijloace (ceea ce pare intotdeauna mai usor), ci in Biserica, unde primesc binecuvantare, intremare, iertare, intarirea nadejdii in mantuire.

Iubirea față de Dumnezeu și Biserică pe care a purtat-o Doamna Despina ne este dovedită până astăzi prin numeroasele ctitorii și danii făcute diferitelor mănăstiri din țară sau de la locurile sfinte. În acest sens, Nicolae Gane în Trecute vieți de doamne și domnițe menționa că aceasta avea o colecție impresionantă de Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea, podoabe pe care le-a vândut spre a finaliza lucrările la Mănăstirea Curtea de Argeș. 

Sabino Chialà (n. 1968), Monah la mănăstirea Bose, teolog È™i biblist italian, siriacist È™i orientalist remarcabil, specialist în scrierile apocrife creÈ™tine (Libro delle parabole di Enoc, Paideia, 2007) È™i în literatura primelor secole ale creÈ™tinismului, s-a ocupat în mod deosebit de PărinÈ›ii pustiei È™i de spiritualitatea monastică răsăriteană (La vita spirituale nei Padri del Deserto, Trapani, 2006), È™i mai ales de Avva Isaac Sirul, din ale cărui scrieri a tradus È™i editat în limba italiană (Isacco di Ninive. Un’umile speranza, Qiqajon, 1999; Isacco di Ninive. Terza Collezione, Leuven, 2011) È™i căruia îi dedică o impresionantă monografie, tradusă de curând È™i în limba română (Isaac Sirianul – asceză singuratică È™i milă fără de sfârÈ™it, Deisis, 2012). A studiat la Universitatea din Torino È™i la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve È™i este membru al Academiei Ambroziene din Milano È™i al AsociaÈ›iei SiriaciÈ™tilor din Italia „Syriaca”.

În ambianÈ›a monahismului siro-oriental, Avva Avraam de Kashkar deÈ›ine, cu siguranÈ›ă, un loc de primă importanÈ›ă. Comunitatea întemeiată de el pe muntele Izla, cunoscută ca „Marea Mănăstire de pe muntele
Izla“, Rânduielile monahale pe care le-a scris, precum È™i ucenicii lui, care au întemeiat, la rândul lor, noi mănăstiri în toată Mesopotamia È™i dincolo de ea, au avut un rol decisiv în dezvoltarea monahismului
siro-oriental. Am putea să facem o comparaÈ›ie între acest părinte din secolul al VI-lea È™i o altă personalitate monahală mai bine cunoscută nouă, occidentalilor, care, fiind aproape contemporană cu Avraam de
Kashkar, ne aminteÈ™te în multe feluri de activitatea acestuia: este vorba de Benedict de Nursia (cca. 480-547), care este È™i el, într-un anume fel, un reformator al monahismului È™i, mai ales datorită bine cunoscutei sale
Rânduieli monahale, un inspirator al generaÈ›iilor care vor urma.

Plecând, aÈ™adar, de la figura întemeietorului, Avraam de Kashkar, vom căuta să urmărim etapele dezvoltării interioare a Marii Mănăstiri de pe muntele Izla È™i influenÈ›ele acesteia asupra lumii din afară, încercând deopotrivă să plasăm experienÈ›a vieÈ›ii monahale de aici în contextul mai larg al monahismului È™i ecleziologiei.