Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Sfântul Nichifor cel Lepros, asemenea tuturor sfinţilor, este pentru noi un dar de la Dumnezeu, o alinare şi o mângâiere, mai ales în zilele noastre. Toată viaţa lui a fost un martiriu, pe care l-a îndurat cu o răbdare şi cu o stăruinţă vrednice de admirat. A trăit în ascuns, însoţit de durere, afierosindu- se iubirii lui Dumnezeu. A adormit în 1964, la vârsta de 74 de ani, având deja numeroase chinuri trupeşti. A plecat spre ceruri ca să audă din gura Mirelui Hristos, pe Care L-a iubit aşa de mult, acele cuvinte binecuvântate: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria domnului tău!”

Având astfel îndrăzneală către Dumnezeu, mijloceşte şi se roagă pentru noi, pentru problemele noastre, pentru chinurile şi păcatele noastre.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

Romanul pe care îl ții în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veșnic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a ținut ascunse și nu le-a publicat niciodată. Nu se știe de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare și atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârșit depășește orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un ținut frumos. Cu aceleași trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos și chipeș. Avea o blândețe care putea domestici și lupii, și șacalii, și oamenii. Panaiotakis zâmbea și îmbrățișa pe toată lumea și pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh și îi spuse cu blândețe negrăită: „Îți mulțumesc pentru pomenire, tanti Maria, îți mulțumesc foarte mult!”.

Tulburarea și bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuși Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miște, să vorbească, să se dezmetecească, și Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă și tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat și îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaș, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfășura și te simțeai și tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaș se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi și înaripați. Cai atât de bălani și de mândri nu mai fuseseră văzuți. Zburau de nu atingeau pământul și aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumusețe, mișcare suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile și curelele… toate din aur și argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice și lucioase sfâșiau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera și străbăteau spațiul. Dacă e să vorbim și despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. Depășea hotarele frumuseții și strălucirii. Ce bogăție, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, șiruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau și orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beție nespusă, pe care nici n-o poți visa… Un asemenea car minunat trecea prin fața ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul și blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înșela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea și cocoașa, și umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieșea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliștea lui nu orbea. Venea și se întindea deasupra ta și deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu șopti:

— Tu ești, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… și jos, pe pământ, deseori așa eram, dar voi acolo nu mă vedeați…

Simţea cum îşi risipeşte energia în fiecare seară, între atâta lume. Dimineaţa la Minister îl plictisea rutina, nu-l mai interesa ceea ce făcea, se săturase de aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Spunea că o să aibă răbdare, ca să-şi asigure viitorul, dar după aceea s-a gândit să demisioneze. Avea mereu sentimentul că nu aparţine acelui loc, că toate acestea seamănă cu un vis, deseori se trezea noaptea neliniştit din cauza unui coşmar indefinit şi dormea puţin. Toate dilemele rămâneau la fel de nedezlegate, ştia că la un moment dat trebuia să le înfrunte, să înceteze să se mai ascundă, să nu le mai înăbuşe. Altfel îşi începuse el viaţa, mai demult îşi dorea să se dăruiască semenilor, iar acum, în adâncul lui ştia că viaţa este în altă parte, însă nu ştia unde.

Eroii acestui roman au fost creaţi din întâmplările adevărate ale oamenilor care trăiesc lângă noi. Am vrut să povestim viaţa lor pentru a arăta că există încă speranţă, oricât ar fi eşuat cineva, oricât ar fi suferit, oricât ar fi fost de vinovat, e suficient să vină acel moment binecuvântat când îşi va asuma total responsabilitatea vieţii lui şi va dori să se redeschidă Luminii. Aceasta este o taină şi sărace sunt cuvintele pentru a o descrie, dar se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru şi noi ne-am dorit s-o împărtăşim.

Aceasta carte este o lucrare de restituire a biografiei unui preot dârz, adânc implicat în viaţa cetăţii, în prima parte a vieţii, avându-l ca model de atitudine şi curaj pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care i-a fost diriginte la Seminarul Teologic „Radu Vodă”. Din cealaltă parte a vieţii sale răzbate chipul unui preot care şi-a iubit mult comunitatea parohială. Comunitatea parohială oferă dovada unei jertfelnicii neîntrerupte, a unei părinţimi duhovniceşti autentice. Ea vorbeşte despre chipul evanghelic al păstoririi Părintelui Sorin Paul, chip în care se vede şi se simte că Hristos este în mijlocul oamenilor, purtându-le durerile, frământările, crizele sufleteşti.