Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Primul volum al seriei: „Cuvinte de aur” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cuprinde cele trei virtuţi teologice, tripticul vieţii duhovniceşti: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Credinţa constituie trăsătura fundamentală a creştinului. „Fără credinţă este cu neputinţă ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu”. Trebuie însă ca această credinţă să fie statornică şi nezdruncinată, şi să se sprijine pe Stânca nesurpată a credinţei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Credinţa fără nădejde nu poate să existe. Credem şi nădăjduim! Dacă agricultorul  trudeşte şi nădăjduieşte, la fel şi corăbierul şi negustorul, şi aceasta pentru lucruri care sunt nesigure şi neschimbătoare, cu mult mai mult trebuie să trudească creştinul şi să aibă speranţe şi nădejdi, care niciodată nu sunt dezminţite.

Dragostea este trăsătura comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Fără dragoste, nici martiriul nu poate să ne folosească. Iubirea a făcut cerul pământ, L-a făcut pe Dumnezeu om, ca omul să devină Dumnezeu.

Ceea ce-l aseamănă pe om cu Dumnezeu, mai mult decât toate, este iubirea faţă de vrăjmaşi. Cea mai frumoasă coardă a lirei este cea care interpretează melodia care se numeşte: iubire de vrăjmaşi. Noi în ce stare şi în ce treaptă a iubirii ne aflăm?

Să cercetăm şi să aflăm răspunsul de la Învăţătorul cu „Gura de Aur” al Bisericii noastre.

Aceasta carte este o lucrare de restituire a biografiei unui preot dârz, adânc implicat în viaţa cetăţii, în prima parte a vieţii, avându-l ca model de atitudine şi curaj pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care i-a fost diriginte la Seminarul Teologic „Radu Vodă”. Din cealaltă parte a vieţii sale răzbate chipul unui preot care şi-a iubit mult comunitatea parohială. Comunitatea parohială oferă dovada unei jertfelnicii neîntrerupte, a unei părinţimi duhovniceşti autentice. Ea vorbeşte despre chipul evanghelic al păstoririi Părintelui Sorin Paul, chip în care se vede şi se simte că Hristos este în mijlocul oamenilor, purtându-le durerile, frământările, crizele sufleteşti. 

Din veșnicie și mai înainte de toți vecii, Dumnezeul nostru există în Treime: Trei Persoane și o singură fire. Înțelegerea acestui adevăr sfânt, o dogmă creștină fundamentală, a fost complet uitată de omenire de-a lungul multor secole. Atât de mult, încât nenumărați dușmani ai credinței noastre se referă la această dogmă ca fiind lipsită de sens, în timp ce apărătorii creștinismului, aproape fiind de acord cu aceasta, cer recunoașterea oarbă a acestui adevăr fără nici cea mai mică aprofundare și înțelegere, deoarece presupun că o astfel de înțelegere ar fi complet imposibilă.Desigur, este cu neputință să înțelegem taina Treimii în totalitate, la fel cum este imposibil să înțelegem pe deplin orice, în special dogmele credinței. Aprofundarea în această dogmă și o înțelegere din ce în ce mai deplină este deosebit de importantă și necesară pentru o înțelegere mai corectă atât a Bisericii creștine, cât și a naturii umane în sine. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, pentru că numai o ființă ca Dumnezeu poate fi cu adevărat bună.Dumnezeu are o singură fire, dar este o trinitate în persoane. Creația lui Dumnezeu trebuia să fie și ea asemenea Lui. Adam și Eva erau persoane diferite fiecare în parte, dar împreună trebuiau să fie o singură ființă. Mijlocul realizării acestui scop a fost atributul dumnezeiesc al iubirii. Iubirea reprezintă o putere divină de neînțeles, care realizează unitatea completă și absolută a Divinității, în ciuda diferenței de personalități. Iubirea este atât inerentă lui Dumnezeu, încât Apostolul Ioan susține de-a dreptul că Dumnezeu este iubire.

Apropiindu-ma de sfarsitul calatoriei mele pamantesti, am socotit ca este de datoria mea sa alcatuiesc acest testament duhovnicesc al bunatatilor cu care m-a daruit dreapta Dumnezeului meu. Testament numesc cuvantul cel de suflet mantuitor. Implinitorii acestui cuvant vor intra in stapanirea bunatatilor duhovnicesti.
Acest testament il aduc in dar iubitilor parinti si frati, monahilor contemporani. Un bun duhovnicesc, ce cuprinde si aduna in sine alte bunuri, este monahismul, spre care am avut chemare inca din copilarie printr-o minune si o mila nespusa.
Si, cu adevarat, aceasta lucrare o pot numi spovedania mea tainica. Va rog sa cititi aceasta spovedanie cu atentie si cu ingaduinta crestina, caci este vrednica si de una, si de cealalta. Invatatura propusa de mine este luata in intregime din sfanta invatatura a Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, care au cunoscut si teoretic, si practic invatatura Evangheliei si si-au insusit-o.

Sfantul Ignatie Brianceaninov

În psalmul acesta, sfântul prooroc descrie viețile sfinților, nevoințele, necazurile, ostenelile lor, de asemenea atacurile demonilor, miile de gânduri insuflate, cursele și celelalte mijloace de pradă, iar pe lângă acestea și mijlocele prin care sfinții obțin biruința: legea, cuvântul lui Dumnezeu, răbdarea, ajutorul de sus și, în sfârșit, ceea ce vine în urma ostenelilor: răsplata, cununa.Sf Atanasie cel Mare