Pline de caldura si omenie, aceste istorisiri venite din inima blanda a Rusiei lui Serafim de Sarov si a nenumaratilor mucenici vor hrani cu dragoste sufletele copiilor, vor odihni cu gingasie sufletele ostenite si impovarate ale parintilor, vor insenina fruntile brazdate de vreme ale bunicilor.

Aceasta carte cuprinde opt povestiri despre adevaratul comportament crestin si constituie un minunat dar pentru copii, reusind, prin frumusetea si sensibilitatea naratiunii, sa le modeleze si sa le lumineze sufletul.

„Eu cu siguranţă pot depune mărturie despre o carte ce mi‑a schimbat întreaga viaţă, ajutân­du‑mă să văd lucrurile într‑o anumită lumină… Se numeşte Prinţesa şi goblinii şi este scrisă de George MacDonald.” – G.K. Chesterton

„Cu greu aş putea numi vreun alt scriitor care să pară a fi mai aproape de duhul lui Hristos Însuşi... Nu am ascuns niciodată faptul că l‑am privit ca pe maestrul meu; la drept vorbind, cred că nu am scris vreodată o carte în care să nu fi citat din el.” – C.S. Lewis

„Eu nu scriu pentru copii, ci pentru cei cu suflet de copil, fie că au cinci, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani.” – George MacDonald

Poet, romancier şi teolog scoţian, George MacDonald este considerat precursorul literaturii fantasy, iar "Prinţesa şi goblinii" este unul dintre cele mai reuşite şi îndrăgite ro­mane fantasy scrise vreodată.

In acest volum veti descoperi povestiri pentru copii despre copilaria Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Suflet de crin este cantecul duios al copilariei nevinovate: ingeri aduc daruri ceresti pruncilor adormiti; mame evlavioase isi suie copiii pe poteci de munte, dascalindu-i cum sa se poarte in biserica; un baietel cu suflet viteaz primeste moartea martirica pentru Invierea neamului sau...

Cand, in copilarie, citeam Vietile Sfintilor, ma simteam de parca o raza de lumina dumnezeiasca imi patrunsese in inima.  Raza imi umplea inima de dulceata, bucurie si fericire adanca si aprindea in ea dorul si dragostea pentru Dumnezeu si cele de sus.  Atunci, fie ca mancam, fie ca mergeam sau vorbeam cu cineva, mintea mea contempla cele ceresti, iar inima imi era lipita de Dumnezeu.

Pr. Filoteu Zervakos

În Tradiția patristică a Bisericii vedem că omul are de parcurs trei nașteri. Cea dintâi este cea biologică, când este zămislit în pântecele mamei sale, iar în continuare are loc nașterea și, astfel, venirea lui pe această lume. Cea de‑a doua naștere este așa‑numita naștere din nou, care se săvârșește prin Taina Sfântului Botez, când iese din sfân­ta colimvitră, pe care o putem numi pântecele Bisericii. Cea de‑a treia naștere este ieșirea omului din lumea aceasta și intrarea lui în cea­laltă viață, în Împărăția lui Dumnezeu – de aceea și în cazul sfinților prăznuim cu multă strălucire ziua în care au adormit drept zi a nașterii lor.
Dacă omul, după nașterea cea dintâi, nu trece prin nașterea cea de‑a doua, prin nașterea din nou, și nu primește Duhul Sfânt, nu este om deplin. Dacă se botează, dar nu se nevoiește, exersându‑și propria libertate cu împreună‑lucrarea lui Dumnezeu, și nu trece și prin cea de‑a treia naștere, atunci, în realitate, scopul existenței sale – urcușul de la chip la asemănare – se zădărnicește.
Întreaga slujire pastorală a Bisericii țintește la strămutarea noastră din pântecele mamei în pântecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobândirea ochilor duhovnicești pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este Împărăția lui Dumnezeu, spre a ne îndrepta și a dănțui în jurul Luminii celei în trei Sori.

***

Părinții Bisericii învață în scrierile lor că „hainele de piele” cu care Dumnezeu i‑a îmbrăcat pe primii oameni după cădere sunt stricăciunea, pătimirea și moartea, strâns legate de modul nașterii noastre, de boli, de bătrânețe și moarte.
În această carte, sunt prezentate câteva opinii despre felul cum omul din Biserică se confruntă cu aceste probleme ale „hainelor de piele” și despre cum dobândește simțirea vieții celei fără de moarte prin dulceața cunoașterii lui Dumnezeu.
Mitropolitul Ierótheos
al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie

Viața și minunile Sfântului Martin pot aduce nespus de multă mângâiere și nădejde omului de azi, copleșit de necazuri, sărăcie, agresivitate și nesiguranță. În fiecare împrejurare a vieții lui, încă din copilărie, Sfântul, punându-și nădejdea numai în Dumnezeu, a fost blând, milostiv, ascultător și demn în același timp, uneori chiar cu prețul unor mari suferințe. Într-o iarnă geroasă, când era catehumen, L-a văzut în vis pe Hristos înconjurat de îngeri, îmbrăcat cu jumătate din propria lui haină, pe care i-o dăruise unui sărac. A răbdat pentru Domnul bătăi și umiliri de la cei de altă credință; a convertit mulțimi mari de păgâni; a înviat mai mulți morți, între care și un sinucigaș, ca să poată să se spovedească și să ceară iertare de la Dumnezeu și să primească răstimp de pocăință. Astfel, Sfântul Martin a devenit marele ocrotitor al celor care se află în mâhniri, în depresie ori au tendințe sinucigașe. A vindecat mulțimi nenumărate de bolnavi ce aveau felurite suferințe ori beteșuguri, a stat la rugăciune, nevătămat, în mijlocul unei încăperi cuprinse de flăcări, l-a păzit viu, atârnat în ștreang vreme de trei zile, pe un om care fusese spânzurat și care i se rugase stăruitor să fie izbăvit de o astfel de moarte. Blândețea Sfântului Martin i-a cucerit chiar și pe cei care veneau cu gând să-l omoare, căci nu puteau ridica mâna asupra lui, chipul său fiind de-a pururi senin și luminat de o bucurie cerească.

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.

„Abate‑te de la rău și fă binele. 
Vremelnică e desfătarea, dar veșnice sunt chinurile; 
vremelnice sunt crucea și suferința, dar veșnică este odihna. 
Omule, alege ceea ce voiești!” 
*** 
Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate ­celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci. 
Sf. Ignatie Briancianinov

Trebuie doar să năzuim spre mântuire din toate puterile, din toate fibrele sufletului, să năzuim să mergem după Hristos, să împlinim poruncile Lui – şi dacă vă înconjoară o mulţime uriaşă de oameni care Îl tăgăduiesc pe Hristos, de oameni necinstitori de Dumnezeu, care chiar Îl ocărăsc, asta înseamnă tocmai că voi – pe care Sfântul Apostol Petru v‑a numit „neam ales, preoţie împărătească” (I Pt. 2, 9) – aveţi a străluci înaintea necinstitorilor de Dumnezeu prin credinţa voastră, prin curăţia voastră, prin sfinţenia voastră. [...]
Trebuie nevoinţe, trebuie străduinţă, trebuie silire de sine spre bine, întoarcere de la rău, de la toată nedreptatea, la dreptate, trebuie strădanie în săvârşirea faptelor bune – şi doar atunci când prin sforţări mari şi necontenite ne vom curăţi inima şi vom atrage în ea harul dumnezeiesc, când, sub înrâurirea acestui har, se va aprinde şi se va înflăcăra în inima noastră sfânta dragoste, dragostea atotcuprinzătoare, dragostea lipsită de ură faţă de cineva, numai atunci această dragoste, unită cu credinţa, ne va deschide calea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Sfântul Luca al Crimeei

Înaintea Optinei a fost Sanaxarul 

În Biserica Rusă a secolului al XVIII-lea, sărăcite și înjosite de disprețul și opresiunea elitelor luministe, mănăstirile ajunseseră cuiburi ale unui formalism lipsit de suflarea vie a Duhului Sfânt: dar în acest întuneric al decăderii și al uitării, străvechea predanie a a stăreției învie printr-un șir de oameni trimiși de la Dumnezeu, între care cel mai tainic și mai uimitor este, poate, Cuviosul Teodor de la Sanaxar.
La numai 25 de ani, mândrul aristocrat dintr-un regiment de elită al gărzii împărătești fuge în codrii din nordul Rusiei, unde trăiește singur, ani de zile, în pustnicie. Ce ființe cerești l-au îndrumat în nevoința lui mai presusu de fire? Aceasta rămâne o taină dumnezeiască; un singur lucru știm: că din pustie a ieșit, fără să aibă încă tunderea în monahism, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efes. 4,13). 
Cartea de față vă înfățișează, pentru prima oară în limba română, văața și povețele acestui învățat de Dumenzeu, care alături de Nazarie de la Valaam, de vasilisc și de ucenicii Cuviosului Paisie Velicikovski este unul dintre cei prin care Dumnezeu a lucrat miraculoasa renaștere a stăreției ruse, ajunse la apogeu în vremea de înflorire  a Optinei.