Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

                  Nu exista pacat care sa nu cedeze in fata puterii pocaintei.  Pentru ca pacatul se aseamana cu o mica scanteie, in timp ce iubirea de oameni si dragostea lui Dumnezeu cu oceanul care nu are margini.  „Ai pacatuit? Sa nu deznadajduiesti!  Ai savarsit rele nenumarate?  N-ai ajuns inca in iad.  Ori de cate ori ai cadea, de atatea ori sa te si ridici.  Si sfintii au cazut in pacate!”  Pavel a fost hulitor si prigonitor, Petru s-a lepadat de Hristos.  Vamesul s-a facut evanghelist.  Pocainta il face pe pacatos asemenea celui care n-a pacatuit.
 Urmarea pocaintei este spovedania, care la randul ei este „aliatul postului”.  Trebuie doar sa fie facuta la timpul potrivit.  Medicamentul acesta este valabil doar pana la sfarsitul vietii fiecaruia dintre noi.  Dupa trecerea pragului mortii, el nu mai are nicio putere.
Postul este limanul sufletelor.  Fiind liman, omul trebuie s-o primeasca cu bucurie si nu cu tristete.
Cele trei virtuti de mai inainte ne ajuta sa ajungem acolo unde se afla „Imparatul tuturor”.  Biserica este casa Painii duhovnicesti. Acolo se savarseste minunea cea mai mare, acolo se jertfeste Mielul lui Dumnezeu si Se ofera „spre mancare si bautura” credinciosilor.

Descoperirea Sfintei Liturghii - Minunile care se petrec in timpul Sfintei Liturghii.

Iubirea odihneşte, lărgeşte plăcut inima şi o însufleţeşte, în timp ce ura este dureros de îngustă şi o tulbură. Cel care îi urăşte pe alţii se chinuieşte pe sine însuşi; este cel mai necioplit dintre toţi. Pentru ca să nu-ţi aminteşti de răutatea aproapelui tău, ci să-l ierţi din inimă, adu-ţi aminte că nici tu însuţi nu eşti străin de răutate, ca şi de toate celelalte patimi. Adevărata iubire suportă de bunăvoie greutăţile, necazurile şi truda; rabdă resentimentele, umilinţele, neajunsurile, defectele şi greşelile, dacă nu dăunează celorlalţi; suportă cu răbdare şi blândeţe josniciile şi răutăţile celorlalţi, lăsând totul în seama lui Dumnezeu Cel atoatevăzător, Judecătorul Cel drept, rugându-se ca Dumnezeu să aducă înţelegere celor întunecaţi de patimile nebuneşti. Este neplăcut pentru omul mândru când i se cere să se smerească în faţa celorlalţi; pentru omul invidios când i se cere să arate bunătate faţă de duşmanii săi; pentru omul răzbunător când i se cere să ierte şi să se împace. Să privim la fiecare om cu simplitate şi respect, ca la chipul lui Dumnezeu, şi să nu gândim rău despre el fără motiv. Când ne rugăm în interior sau în exterior, să avem certitudinea că Domnul este cu noi şi în noi. El aude fiecare cuvânt, chiar dacă îl rostim în gând. Să vorbim din inimă, sincer. Să ne osândim sincer pe noi înşine, fără a admite nici cea mai mică scuză. Să avem credinţă că Domnul se va îndura şi nu vom rămâne neiertaţi.

Pe urmele „Rugăciunii lui Iisus”, din pustia Nitriei a Egiptului în Sfântul Munte și pe insulele  Solovățului din Marea Albă.Deși este mirean, nu șovăie să se caracterizeze pe sine cu însușiri pe care unii le consideră potrivite doar pentru preoți și monahi. Este un isihast și colivad filocalic. Firește, nu în faptă, pentru că este personificarea păcatului, ci în crezurile și în dorințele lui sufletești.Filocalic, pentru că spiritul și litera Filocaliei Părinților Niptici îi fac sufletul să tresalte. Isihast, pentru că învățătura Sfântului Grigorie Palama despre experiența omenească a Luminii necreate a dat sens căutărilor lui. Adică, după cum scrie Sfântul Siluan Athonitul în capitolul „Despre pace”, una e să crezi în existența lui Dumnezeu, și alta să-L cunoști pe Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Vrea să creadă că este și colivad, fiindcă nu acceptă nicio concesie în fața adevărului și a Tradiției Bisericii.

Doctrina comunistă a fost una diabolică. Chinurile la care au fost supuşi cei arestaţi au fost de neînchipuit pentru mintea omului. Doctrina comunistă a fost îngăduită de Dumnezeu, ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor cu scopul înţelepţirii lor, întoarcerii la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt, cum spune Psalmistul, făclii în trăirea vieţii noastre în sfinţenie (Psalmii 118, 105; I Tesaloniceni).

Au îndurat muceniceşte chinurile din închisori nu cei cu păcate grele, ci cei care clipă de clipă, zi de zi, s-au nevoit duhovniceşte în lupta cu păcatele, trăind viaţa pământească cu aleasă demnitate. Au suferit chinurile închisorilor oamenii socotiţi floarea intelectualităţii, fruntaşii gospodarilor satelor. Dumnezeu a făcut mare minune cu ei, spre învăţătura noastră, a celor slabi în credinţă, dându-le puterea de a răbda chinurile atât cu trupul, cât şi cu sufletul, unii dându-şi obştescul sfârşit muceniceşte, au suferit şi familiile celor închişi.

Cele amintite în aceste rânduri trebuie să le înţelegem cu mintea şi să le simţim cu inima, fiind un bun dascăl şi părinte duhovnicesc.

Este scrisă cu multă şi adâncă simţire. Să o citim şi să o recitim spre folosul nostru duhovnicesc. Să o citim pentru a înţelege că diavolul nu doarme, ci răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

În vremurile noastre diavolul caută să ne înghită prin diferite amăgiri, momeli, prin frumosul sau utilul care acoperă, înveleşte tot ce otrăveşte şi omoară sufletul, prin neascultarea omului de poruncile lui Dumnezeu, aşa cum diavolul a procedat cu strămoşii noştri în Rai. „Frumos la vedere şi bun la mâncare a fost pomul care m-a omorât” au mărturisit strămoşii noştri după ce şi-au dat seama că au greşit, prin păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu.

Am auzit odată de la un profesor fizico-matematician ceva care mi s-a părut de necrezut. Adică faptul că bătăile din aripi ale unui fluture în India pot, datorită unor legi şi parametrii fizici, să provoace un cutremur în America! Susţinea, de asemenea, că joculeţul pe care îl face un pui cu aripile lui în zăpadă, sus pe un munte, poate să provoace o avalanşă. Să fie creat, astfel, un bulgăre mic de zăpadă, cât un bob de năut, iar acesta, rostogolindu-se, să devină o avalanşă, care să provoace distrugeri enorme.

Nu sunt specialist, pentru a adeveri, să fiu de acord sau să resping aceste idei ale profesorului. Totuşi, oricât de improbabile par aceste ipoteze, ele exprimă un adevăr pe care îl conştientizăm puţin: că binele sau răul, virtutea sau păcatul nostru nu ne priveşte numai pe noi, ci are dimensiuni comunitare, mondiale, pozitive ori negative. Ele influenţează întreaga lume, direct sau indirect. Cu alte cuvinte, suntem responsabili pentru tot ce se întâmplă în lume.

Din păcate, acest adevăr nu numai că îl ignorăm, dar nici măcar nu vrem să îl auzim. De aceea şi credem şi susţinem cu patos, de multe ori, că pentru toate relele care se întâmplă în noi sau în jurul nostru, dar şi în lumea întreagă, sunt de vină numai alţii sau chiar însuşi Dumnezeu.

De exemplu, este foamete într-un loc al planetei? E de vină Dumnezeu! Are loc un război între două state. E de vină capitalul, interesele economice etc. Izbucneşte un scandal politic sau bisericesc? Sunt de vină puterile întunericului, fiara (666), ereticii, antigrecii. Trebuie să înfruntăm nişte probleme familiale sau personale? Nu suntem noi de vină! E de vină sistemul, statul sau cineva care ne duşmăneşte şi ne-a făcut...vrăji! Astfel ne justificăm sinele propriu, aruncăm greutatea pe alţii şi nu luăm asupra noastră nici o responsabilitate. Aceasta, însă, are consecinţe tragice nu numai pentru noi, dar şi pentru mediul nostru apropiat, pentru societatea noastră, pentru lumea întreagă.

Ne-am gândit să punem în circulaţie acest text de mici dimensiuni, cu nădejdea că unii dintre cititori vor vedea lucrurile din alt punct de vedere şi îşi vor pune problema în mod adânc. În alcătuirea textului am preferat să ne mişcăm printre evenimentele istorice sau printre întâmplările obişnuite ale vieţii de zi cu zi, evitând analizele teoretice greu de înteles.

CUPRINS

Cuvânt înainte

1. Cine este răspunzător pentru rău?

2. Suntem responsabili pentru toate

3. Influenţa binelui şi a răului

4. Proporţii nebănuite

5. Responsabilitatea familiei

6. Forme de adresare

7. Împreună-răspunzători

8. Biserica: organismul cel mai complex

9. Iubirea

10. Pocăinţa

11. În loc de încheiere