Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Despre Teolipt al Filadelfiei se stiau pana nu de mult doar doua lucruri: ca a fost cel care l-a initiat in isihasm si rugaciunea mintii pe tanarul Grigorie Palama si ca este autorul unui important „Cuvant despre lucrarea ascunsa in Hristos” publicat in Filocalia Sfintilor Macarie Notara si Nicodim Aghioritul (1782). Cercetarile din secolul XX au dus la descoperirea in doua manuscrise a unui veritabil corpus cuprinzand un important numar de scrieri necunoscute apartinand lui Teolipt: cele 27 de discursuri, 5 epistole, 3 canoane imnografice si 3 idiomele care au fost editate abia in anii din urma (1992, 1996). 
Publicate aici integral pentru prima data in traducere romaneasca, ele ne reveleaza o viziune ecleziologica clara si o invatatura ascetico-mistica de mare profunzime si subtilitate, exceptionale prin echilibru si forta de sinteza spirituala in teologia bizantina. 
23 din cele 27 de discursuri fiind cuvinte duhovnicesti adresate unei comunitati monahale feminine din Constantinopol, ele constituie o unica in felul ei „Filocalie a maicilor” in Bizantul tarziu. 
Personaj complex si inclasabil — monah autentic, pastor model, comandant militar, consilier imperial si povatuitor duhovnicesc —, mitropolitul-ascet Teolipt al Filadelfiei (1250–1322) a fost uitat pe nedrept timp de secole. 
Atat din textele sale, cat si din substantialul studiu introductiv care le preceda, el ne apare drept un autor filocalic esential si una din cele mai importante figuri spirituale ale lumii bizantine.

Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr 
Ed. II revazuta si adaugita 

Cartea de faÈ›ă este una din cele mai frumoase È™i reprezentative din literatura ortodoxă contemporană. Scrisă într-un stil aparte, de maximă concentrare, subtilitate È™i profunzime, ea restituie cititorului modern accesul spre specificul experienÈ›ei religioase ortodoxe în împletirea ei indisociabilă: Liturghie — Dogmă — Mistică.
Arhimandritul Vasilios, una din cele mai autorizate voci ale Ortodoxiei contemporane, aduce astfel într-un limbaj aforistic mesajul duhovnicesc È™i teologic al Sfântului Munte Athos în societatea actuală: dincolo de orice confiscări ideologice sau servituÈ›i istorice, Ortodoxia continuă să rămână, prin miezul ei mistic, locul privilegiat de „intrare” (eisodikon) a omului în ÎmpărăÈ›ia eshatologică a Sfintei Treimi.

Cuprins

Cuvânt-înainte († Kallistos al Diokleii)
Arhimandritul Vasilios È™i înnoirea Athosului prin generaÈ›ia ’60 (Christos Yannaras)

I. INTRAREA ÎN ÎMPĂRĂÈšIE

Introducere
I. Teologia ca Liturghie a Bisericii
1. Biserică, Evanghelie È™i Dogmă / 2. „Cei ce au cântat cântarea armonioasă a teologiei” / 3. Teologi È™i adunări liturgice / 4. Studiul È™i oferirea cuvântului PărinÈ›ilor / 5. „ÎnnoieÈ™te căile cunoÈ™tinÈ›ei”
II. Organizarea Bisericii ca iniÈ›iere în taina Sfintei Treimi
1. Unitatea Bisericii după chipul Sfintei Treimi / 2. Trăirea adevărului de către întregul popor
III. Dumnezeiasca Liturghie ca o celebrare teologică
1. „Celebrarea nu este o figură, ci realitatea jertfei” / 2. Apofatism liturgic / 3. „Liturghisind cele ale vieÈ›ii” / 4. Dumnezeiasca Liturghie, descoperire a creaÈ›iei celei noi / 5. „Ca viaÈ›ă să aibă” / 6. Lărgime liturgică / 7. „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim” / 8. Perihoreză liturgică / 9. „Că Tu stăpâneÈ™ti cele cereÈ™ti È™i cele pământeÈ™ti”
IV. Icoana ca analogie liturgică
1. „Timp È™i fire se înnoiesc” / 2. Expresia iconografică È™i etosul sfinÈ›eniei ortodoxe / 3. Luminarea neînserată a iconografiei / 4. Lumea Schimbării la FaÈ›ă / 5. „Dătătoare de mângâiere”
V. Spiritualitatea ca „robire” spre libertate
1. Adevărul se impune prin însăÈ™i prezenÈ›a lui / 2. Erezia se autodistruge / 3. „Pământul rodeÈ™te de la sine” / 4. „OpriÈ›i-vă È™i cunoaÈ™teÈ›i” / 5. „Totul se vede recapitulat”
VI. Murim È™i iată suntem vii
1. Darul vieÈ›ii veÈ™nice / 2. Pierzând È™i aflând / 3. Liturghia în inima lucrurilor / 4. CăinÈ›ă È™i iubire / 5. „Separat de toate È™i unit cu toate” / 6. Un sfânt din vechime

II. MODUL LITURGIC

I. De la umanitatea greacă antică, la divino-umanitatea DumnezeieÈ™tii Liturghii
II. Comentariu teologic la frescele Sfintei Mănăstiri Stavronikita
1. Introducere / 2. Pronaos / 3. Naos / 4. Sfântul Altar / 5. Trapeza
III. Icoanele Praznicelor ÎmpărăteÈ™ti ale lui Teofan Cretanul de la Mănăstirea Stavronikita
IV. Dumnezeiasca Liturghie, taina unităÈ›ii
V. Dând un suflet Europei. Lupta credinciosului în spaÈ›iul liturgic al Bisericii Ortodoxe
VI. Grecia, Europa È™i Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă
VII. Prilej de pocăinÈ›ă
VIII. Bătrânul Gavriil Dionisiatul. In memoriam

Cine iubeÈ™te pe Domnul, acela îÈ™i aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naÈ™te rugăciunea. Dar, dacă nu-È›i vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeÈ™te omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu È™i cu duh smerit stă înaintea FeÈ›ei Domnului, pe Care-L cunoaÈ™te sufletul ce se roagă. Sufletul care iubeÈ™te pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Părintele Dumitru Stăniloae este cu siguranţă cel mai mare teolog ortodox al sfârşitului secolului XX. Vastă şi profundă, opera sa exprimă în acelaşi timp sensibilitatea mistică şi rigoarea dogmatică a Ortodoxiei patristice, cât şi geniul specific al Ortodoxiei româneşti.

Apărute acum pentru prima dată în româneşte, textele reunite în acest volum reprezintă câteva conferinţe ţinute de părintele profesor Dumitru Stăniloae în Occident în anii ’70. Ele transcriu în termeni simpli, accesibili cititorului modern nespecializat, reflecţia sa personală asupra specificului spiritualităţii ortodoxe. Experienţa duhovnicească a Bisericii întrupată în sfinţenie şi rugăciune apare aici ca manifestare plină de fineţe a „delicateţii” şi gingăşiei umanului transfigurat în a cărei „transparenţă” licăreşte taina supremă a Iubirii Sfintei Treimi. Deschizând umanul spre orizontul Infinitului divin, mistica ortodoxă întemeiază astfel autenticitatea tuturor expresiilor şi dimensiunilor existenţei omului, dovedindu şi relevanţa nedepăşită.

„Traducerea şi editarea acestor texte ale părintelui Stăniloae reprezintă o mare binecuvântare pe care o va înţelege fiecare cititor. Părintele Stăniloae reprezintă un dar preţios al lui Dumnezeu făcut Bisericii noastre şi umanităţii: «Să mulţumim Domnului!»”

Arhim. Gheorghios Grigoriatul

a baza numeroaselor confuzii existente astăzi în dezbaterile religioase și în opțiunile indivizilor stă premisa acceptată ca axiomă indiscutabilă că, dacă Dumnezeu există, El ar fi același pentru toate religiile, El fiind totodată dincolo de toate imaginile și noțiunile pe care și le fac despre El oamenii. 
Dumnezeul creștinilor e diferit de cel al evreilor și musulmanilor și se lasă cunoscut într-un mod propriu. Este unu, dar într-un mod special. Este Tată, dar nu este bărbat. A vorbit, dar fără să ne ceară ceva. Iartă, fără a trece peste hotărârea libertății noastre. 
Sunt teme teologico-dogmatice fundamentale ale credinței creștine, pe care Rémi Brague le repovestește cu multă subtilitate și rafinament intelectual în cele șapte capitole ale cărții de față. Rezultatul e o încântătoare și plină de prospețime apologie a Dumnezeului creștin de care cu siguranță cititorul ortodox inteligent de azi, sătul de blocajele ritualiste și de catehismele inepte, se va îndrăgosti fără îndoială încă o dată. 
 
Cuprins 
 
Cuvânt-înainte 
1. Ca să terminăm odată cu „cele trei” 
I. Trei monoteisme? 
1. Monoteismul nu e esențialmente religios / 2. Nu sunt decât trei / 3. Monoteismul și politeismul se înfruntă? / 4. Adevărata întrebare / 5. Monoteismul islamic / 6. O recunoaștere reciprocă a monoteismelor? 
II. Trei religii ale lui Avraam? 
1. Personajele comune / 2. Același Avraam? / 3. Trei religii ale lui Avraam sau una singură? 
III. Trei religii ale cărții? 
1. O expresie înșelătoare / 2. Trei cărți foarte diferite / 3. Trei raportări la carte / 4. Ideea de revelație 
IV. Trei religii? 
1. Cum anume se disting cele trei religii între ele? / 2. Trei cărți? 
Concluzie 
 
2. A cunoaște pe Dumnezeu 
I. A cunoaște 
1. Ce înseamnă „a cunoaște”? / 2. A cunoaște singularul / 3. Cunoașterea de sine, cunoașterea personală, cunoașterea lui Dumnezeu / 4. A căuta în locul bun 
II. Un obiect special 
1. „Deschide-ți ochiul, și pe cel bun!” / 2. Credință și cunoaștere / 3. A cunoaște un obiect paradoxal / 4. Credincioșie, voință, iubire 
 
3. Un Dumnezeu unu 
I. Unicitatea 
1. Monoteismul ca pericol / 2. Redescoperirea politeismului / 3. Dogmă trinitară și teologie politică 
II. Unitate 
1. „Monoteismul”, o noțiune vagă / 2. Unicitate și unitate / 3. Problema concretă 
III. Unirea: modelul uman 
1. Legătura iubirii / 2. Iubire și identitate / 3. A-l accepta pe celălalt ca altul 
IV. Unire: modelul trinitar 
1. Relația / 2. A-l institui pe celălalt 
Concluzie: Uniți cu Dumnezeu unu? 
 
4. Un Dumnezeu Tată 
1. Sexualitate și chip al lui Dumnezeu / 2. Masculinitate și virilitate / 3. Creație și paternitate / 4. Decuplarea paternității și a virilității 
Concluzie 
 
5. Un Dumnezeu care a spus tot 
I. Nu mai e nimic de spus 
1. Puterea, sau cuvântul / 2. Un har avar / 3. Religia definitivă / 4. Un Dumnezeu redus la tăcere / 5. Discursul Dumnezeului care tace 
II. Tăcerea trupului 
1. Cine vrea mai mult vrea mai puțin / 2. Fără întoarcere / 3. Cuvântul întrupat / 4. Treimea 
III. După tot 
1. Ce-i de făcut când totul e spus? / 2. Cuvântul ne aparține / 3. O regulă generală 
Concluzie 
 
6. Un Dumnezeu care nu ne cere nimic 
I. Știu ce să fac 
1. Amploarea normativului / 2. Ce anume cere Dumnezeu? / 3. Sfârșitul Legii 
II. Așteptarea lui Dumnezeu 
1. Modelul vegetal / 2. Vechiul Legământ / 3. Noul Legământ 
III. Răspunzând așteptării 
1. A mânca / 2. Credința / 3. Trufie și umilință / 4. Sacrificiul/jertfa 
Concluzie: „Sensul vieții” 
 
7. Un Dumnezeu care iartă păcatele 
I. Câteva clarificări 
1. Păcate și plăcere / 2. Îl ofensăm pe Dumnezeu? / 3. Păcatul presupune iertarea 
II. Păcatul meu 
1. Unde e răul? / 2. Pentru orice păcat există iertare / 3. Lăsarea/remiterea 
Concluzie 
 
Originea textelor 
* 
Rémi Brague, actualmente membru al Institutului Franței, profesor emerit, este unul dintre cei mai importanți gânditori ai momentului. Născut în 1947, a absolvit în 1967 prestigioasa École Normale Supérieure, funcționând între 1967 și 1976 ca profesor de liceu. Catolic practicant, căsătorit, tată a patru copii. Cofondator în 1972 al revistei catolice internaționale Communio. Doctor în filozofie în 1976, a fost până în 1987 cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) din Paris. Din 1988 până în 2012 a predat filozofia antică și medievală la Dijon între 1988 și 1990, la Paris I, Panthéon-Sorbonne între 1990 și 2011, iar între 2002 și 2012 și la München. 
Autor a zeci de studii de istoria filozofiei antice, medievale (traducător de texte scrise în greacă, latină, ebraică și arabă) și moderne, grupate într-o serie de volume devenite de referință: despre dialogul Menon al lui Platon (1978), despre timp la Platon și Aristotel (1982) și despre contextul cosmologic și antropologic al ontologiei lui Aristotel (1988). Trei recente volume adună studiile sale de istoria filozofiei antice (Introducere în lumea greacă, 2015), de istoria filozofiilor medievale creștine, ebraice și arabe (În mijlocul Evului de Mijloc, 2006), dar și a celor moderne și contemporane (Moderat moderni. Epoca modernă sau invenția unei mistificări, 2014). 
Volumul esențial de teoria culturii despre modelul cultural european al identității excentrate plămădit de creștinismul roman (Europa, calea romană, 1992, trad. rom. Ed. IDEA Design & Print, 2002) l-a impus în dezbaterile intelectuale de pe scena pariziană. În același sens se înscrie și recenta pledoarie pentru recuperarea metafizicii ca infrastructură a vieții umane din volumul Ancorați în cer, 2011. 
Consacrarea ca figură de gânditor esențial al epocii noastre o reprezintă ampla trilogie redactată și publicată în ultimul sfert de secol, în care tratează despre: experiența umană a universului la antici, medievali și moderni (Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, 1999; trad. rom. Ed. Tact, 2012), despre istoria filozofică a alianței dintre Dumnezeu și lege la evrei, creștini și musulmani (Legea lui Dumnezeu, 2005) și despre geneza și eșecul proiectului modern (Împărăția omului, 2015) cu un post-scriptum despre impasul umanismului și relansarea lui biblică (Propriul omului. Despre o legitimitate amenințată, 2013). 

Prologul Filocaliei grecești, tipărite la Veneția în 1782, îl invocă pe sfântul Ioan Gură de Aur ca promotor al rugăciunii isihaste a lui Iisus. 
„Tomosul” primului Sinod palamit din iunie 1341, urmat de „Metoda-Canon” de viață isihastă a cuvioșilor Calist și Ignatie Xanthopouloi inclusă în Filocalie, citează în acest sens ca referință de autoritate o „Epistolă către monahi” a lui Ioan Hrisostom. 
Cercetări din ultimele decenii au evidențiat existența în manuscrise a trei variante ale unui veritabil manifest „hrisostomian” îndemnând la practicarea rugăciunii lui Iisus foarte popular în Bizanțul secolelor XI–XV. Avem de-a face cu un document esențial al spiritualității bizantine apărut la mijlocul intervalului dintre secolul IV — veacul de aur al patristicii și monahismului originilor — și reînviorarea lor filocalică în secolele XIV și XVIII. 
Volumul de față restituie în texte comentate dosarul acestui remarcabil, dar uitat, manifest isihast „hrisostomian” însoțit de cel al comentariilor bizantine la invocarea „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă/ne!”. 
 
Sinteză a revelației biblice și hristologiei dogmatice, rugăciunea lui Iisus — rezumată în neîncetatul „Doamne miluiește” care răsună la ecteniile de la toate slujbele cultului divin ortodox și însoțește rugăciunile fiecărui creștin în parte la altarul inimii — e o sinteză practică a întregii Ortodoxii. Rezumat al întregului creștinism, este chemată să devină pentru toți creștinii respirația duhovnicească a sufletului. În formula memorabilă a „epistolelor” monahale „hrisostomiene” — lecturi isihaste ale omiliilor despre rugăciune ale marelui predicator Gură de Aur —, scopul ultim este nu altul decât ca „inima să înghită pe Domnul și Domnul să înghită inima”.