• "Cu toate evenimentele minunate pe care le traversasem alaturi de parintele Paisie, ma indoiam de el. Era posibil sa vada lucrurile intr-o maniera strict personala, iar realitatea sa-l depaseasca. Nu excludeam posibilitatea ca el sa detina numai o parte a adevarului, si sa existe si alte parti de adevar in alte sisteme de gandire si in alte religii. Poate ca ma lasam influentat prea mult de puternica sa personalitate, de mediul Sfantului Munte in general. Am hotarat, asadar, sa ofer sanse egale si yoghinilor hindusi. Ii cunoscusem, desigur, inainte de a-l intalni pe parintele Paisie, dar nu mersesem niciodata in India, in epicentrul religiei lor. Am decis, prin urmare, sa plec si sa traiesc impreuna cu ei, sa ma amestec printre ei, sa-mi deschid sufletul dinaintea lor, asa cum facusem si in cazul monahilor ortodocsi. Am trait luni de zile in diverse ashramuri, impreuna cu swami si gurusi. Faceam totul impreuna cu ei: ma sculam dimineata, mancam, munceam, discutam, aplicam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie sa-l traiesti, nu sa-l analizezi pur teoretic. In consecinta, ma hotarasem sa-mi impun o deschidere totala fata de India si tot ceea ce insemna ea. Oscilam asadar intre doua influente spirituale foarte puternice. Cea mai mica inclinare a intentiei mele avea o rezonanta imediata asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat intr-o lupta plenara, care angaja intreaga mea fiinta. Pericolele de rigoare imi amenintau nu doar modul de viata, ci si intreaga existenta. Am fost ajutat, sau mai degraba salvat, prin interventiile lui Dumnezeu".
Mandria si Smerenia

Format: 11x20 cm
ISBN: 978-606-550-074-7
Status: momentan indisponibil

Mandria si Smerenia

Cea mai grava patima, sursa si generatoare a tuturor celorlalte, este mandria.  Mandria se manifesta prin multe patimi inrudite cu ea, ca de pilda: vanitatea, laudarosenia, aroganta, egoismul, individualismul, orgoliul.  Din mandrie izvorasc insa si patimi precum: mania, judecarea aproapelui si impietrirea inimii.

Conform Sfintilor Parinti, mandria este radacina, sursa si mama tuturor patimilor si pacatelor.  Omul mandru sau egoist se socoteste drept, virtuos si bun, deprins fiind sa-si atribuie realizarile capacitatii si sarguintei sale personale, si nu lui Dumnezeu.  «Considerandu-se superior tuturor», el obisnuieste, de asemenea, «sa-si dispretuiasca aproapele si sa-l umileasca, ca si cum acesta din urma nu ar avea nicio valoare» (Sfantul Dorotei, P.G. 88, 1.644CD).

Smerenia este un dar al sufletului, ce nu poate fi denumit decat de cei care au trait smerenia.  E o bogatie negraita; este numirea lui Dumnezeu si darul Lui, asa cum ne invata si Hristos: „Invatati-va”, nu de la un inger, nici de la vreun om, nici din vreo carte, ci „de la Mine”, adica din salasluirea, stralucirea si lucrarea Mea inlauntrul vostru, „ca sunt bland si smerit cu inima”, cu cugetul si cu simtamintele, si astfel razboiul va inceta „si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29)»

Pret: 3.60 LEI   
Momentan indisponibil


Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



Cod de verificare:
  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Carti scrise de acelasi autor

    • Lucrarea de față vine să arate că monahii nu numai că au luptat și s-au jertfit pentru credința ortodoxă și adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste și dăruire față de viața de liniște, își dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândețe și ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voință sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” și „străini” și „ar fi fugit” de unii ca aceștia (cf. Ioan 10, 1-6). 
      Sfântul Teodor Studitul învăța în acest sens: „Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință. Căci, zice, să vorbești, și să nu taci, și: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), și: «Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? [...] Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta”.

watch series