Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Această carte nu este ştiinţifică. Nu este nici o carte de psihologie. Dacă la asta te aşteptai când ai luat-o în mână, atunci mai bine las-o jos. Las-o jos, pentru că nu-ţi va plăcea ceea ce vei citi în paginile care urmează. Sunt unele lucruri care nu dau roade dacă ogorul nu este fertil, pregătit. Cartea aceasta are nevoie de dispoziţie bună. De bună intenţie din partea celui care o ţine în mână. Din partea celui care o citeşte. În această carte nu spun lucruri de-ale mele. Cele pe care le scriu nu sunt lucruri noi sau vreun secret. Sunt cunoscute. De oricine. În faţa ochilor noştri, deschise, la dispoziţia fiecărui om, de două mii de ani. Această carte nu este nici strict teologică. Nu sunt teolog. Poate că aş fi vrut să fiu, dar nu sunt. Această carte este omenească. Îţi vorbesc, îţi scriu, aşa cum îi vorbesc unui prieten. Aşa cum vorbesc cu soţia mea, cu fraţii mei – şi sunt mulţi –, cu părinţii mei, cu toţi cei pe care-i iubesc – şi aceştia sunt mulţi. Deschide-ţi mintea şi citeşte cu atenţie! Cu cât se poate de mare atenţie. Iar dacă, la finalul lecturii, în cele din urmă nimic nu te-a emoţionat, nu-i nimic. Pur şi simplu ai citit o carte mediocră. N-o să fie nici prima, nici ultima. Însă dacă ceva s-a mişcat în tine, dacă ceva, fie şi cât de mic, foarte mic, te-a impresionat, atunci cultivă-l şi caută-l cât poţi.

Multă sporire şi stai lângă Maica Domnului, frate! 

Singurul mijloc adevărat pentru dobândirea bunăstării noastre în viaţa aceasta şi în cea viitoare este concentrarea permanentă a atenţiei noastre în lăuntrul nostru asupra propriei noastre conştiinţe, asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre spre a le cumpăni fără părtinire. Acest mijloc ne dezvăluie rătăcirile noastre în viaţă şi ne arată singura cale către mântuire. Calea aceasta este lăsarea totală a întregii noastre fiinţe, a noastră înşine cu toate împrejurările vieţii noastre, în voia lui Dumnezeu. Ca emblemă pentru această orientare a noastră către Dumnezeu să ne fie planta floarea-soarelui (iliotropion), ea să fie totdeauna înaintea ochilor noştri.

Floarea-soarelui este floarea care se îndreaptă tot timpul către soare, şi dimineaţa, şi în miezul zilei şi seara nu numai în zilele luminoase, ci şi în cele întunecate. Naturii acestei flori trebuie să îi urmeze voia omenească, îndreptându-se către Dumnezeu şi voia Lui dumnezeiască ceas de ceas nu numai în zilele luminoase ale vieţii sale, ci şi în cele întunecate, adică în zilele grele ale vieţii. Sfinţenia întregii vieţi omeneşti, după cugetarea unui teolog înţelept, alcătuieşte desăvârşirea întregii vieţi creştineşti şi unirea în persoana creştinului a tuturor virtuţilor celor săvârşite după putere, ce se întrunesc, ca într-un centru, în acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu.

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur6. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Doar iubirea de Dumnezeu poate să insufle în sufletele oamenilor adevărata dragoste dintre ei. Atunci când această iubire există, toate celelalte piedici sunt depăşite. Căsătoria este taină mare şi sfântă, iar când tinerii participă la aceasta conştient, iau har pentru a întemeia trainic edificiul fericirii lor pe stânca neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pentru a-l statornici pe iubirea Lui.

Însă, din fericire, există şi unii care încă mai gândesc înţelept. Care văd slăbirea instituţiei căsătoriei şi nu vor asta. Care se luptă să menţină pacea şi unitatea în familia lor. Care se străduiesc să trăiască într-o atmosferă de adevărată iubire, de adevărată bucurie şi pace adâncă în casa lor. Care-şi iubesc cu adevărat copiii şi se străduiesc să-i crească „întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). 

Pentru aceştia sunt scrise paginile care urmează, cu nădejdea şi urarea ca ele să constituie un mic ajutor în marea lor luptă de a ţine dreaptă corabia familiei pe valurile învolburate ale vremurilor noastre dificile, având ca şi cârmă legea veşnică a lui Dumnezeu şi ca vânt pentru pânze harul Lui atotputernic, care să ne conducă pe celălalt ţărm, în fericita Împărăţie a lui Dumnezeu, pe tărâmul iubirii lui veşnice şi negrăite, care ţine în viaţă lumea întreagă şi pe fiecare om în parte.

Deodată simţi că ameţeşte, că-şi iese din minţi… Un val de căldură îi năvăli în vene. Îi cuprinse inima. Cele două imagini îi jucau prin faţa ochilor. Coasta lui Iisus, care se deschidea pentru a-i mângâia pe copiii aflaţi pe moarte, şi coasta lui, omenească, neînsemnată, de lut, care dacă s-ar fi deschis i-ar fi dat viaţă unui copil aflat pe moarte.

Gândurile i s-au oprit. Nu suportau să meargă mai departe. Nu cutezau. Valuri de căldură îi străbăteau trupul. Inima îi bătea neregulat. Lacrimile i se revărsau pe faţă.

„Doamne… Doamne!”

Era Joia Mare. Dumnezeu Se răstignea. Îl lua cu el în grădina Ghetsimani. Pe el. Îl alesese să ia o parte din durerea Lui. Să-şi deschidă şi el coasta, ca să izvorască viaţă.

Nu mai suporta. Gândurile îl năpădeau iarăşi. Aceste asemănări îl înnebuneau.

„Doamne”, Îi strigă cu râvnă. „Doamne! Ia coasta mea rănită ca răsplată. «Că m-am rănit de dragostea Ta».”

Îşi aplecă trupul cu smerenie, ca şi când ar fi căutat să se facă una cu pământul.

„Doamne, primeşte puţina şi mica mea jertfă, mica mea răstignire. Viaţă din Viaţă… Dă viaţă din viaţa mea, Doamne!”





Maria Pastourmadzis lucrează ca filolog în învăţământul gimnazial. A colaborat cu diferite reviste creştine ortodoxe, unde i-au fost publicate multe articole. A scris piese de teatru pentru copii şi adolescenţi, precum şi scenariul filmelor pentru tineret Istoria se rescrie (2014 şi Îngerul mut (2014) pentru manifestări şcolare şi de altă natură. În anul 2011 a devenit larg cunoscută prin romanul ei foarte bine vândut Sfântul, care a fost transpus pe micile ecrane de canalul de televiziune 4E. În anul 2013 a urmat nuvela Cu rugăciunile ei, iar în anul 2014 romanul Dacă nu veneai Tu, care a intrat şi în lista scurtă a premiilor Public. A scris de asemenea best-seller-ul Iubeşte-mă, despre „Sfântul leproşilor” din Spinalonga. De curând a publicat cartea Artistul lui Dumnezeu, din seria pentru copii cu tema generală „Virtuţile”.

Viața interioară reprezintă fundamentul credinței ortodoxe și o componentă nedespărțită a creștinului ortodox. Dacă nu veghem asupra noastră, asupra inimii noastre, asupra minții și a gândurilor noastre, nu ne vom putea mântui. Trebuie să fim atenți, pentru ca toate inclinațiile inimii noastre să fie îndreptate către slava Domnului și pentru ca gândurile noastre să fie îndreptate doar spre El, Unul Singur.Prin cunoaștere de sine și trezvie dobândim harul și puterea de a dobândi viața nemuritoare. Uneori, privind un om din punct de vedere exterior, ni se pare că nu diferă cu nimic de ceilalți. Or, prin viața sa interioară, este mare înaintea lui Dumnezeu și adesea săvârșește mari fapte de virtute.Fără viața lăuntrică, fără introspecție, omul cade ușor în păcate și în nelegiuiri. De aceea trebuie să ne străduim ca purtarea noastră să fie condusă de starea noastră interioară, de dispoziția inimii. Dacă viața exterioară a cuiva primeazăîn fața celei interioare, dacă este preocupat doar de lucrurile pământești și nu se gândește la cele duhovnicești, adică la mântuirea sa, atunci în cele din urmă va simți nemulțumire în viață, pustietate și întuneric, ceea ce va duce inevitabil la descurajare și chiar la deznădejde.Da, este înfricoșător să trăiești fără Dumnezeu! Altfel spus, fără viața interioară omul nu va putea niciodată să se bucure de pacea și bucuria duhovnicească, de bucuria în Dumnezeu în această viață pământească, și cu atât mai puțin în viața veacului viitor.Străduiește-te, prietenul meu, să acorzi prioritate vieții interioare! 

Toate sunt gânduri Toate în viaţă sunt gânduri.Sau mai bine zis, toate de la gânduri pornesc.Tot ceea ce spunem, tot ceea ce facem, tot ceea ce simţim are la bază un gând. Un gând pe care îl prelucrăm. Un gând pe care-l cultivăm. Un gând pe care-l cugetăm.Şi ce sunt gândurile?Sunt ceva creat de noi? Sunt ceva din afara noastră?Foarte greu de determinat.De aceea, pentru a putea să abordăm această temă, trebuie să folosim figuri şi imagini.Să încercăm să le vedem amănunţit, pas cu pas. Am cunoscut oameni cărora le era ruşine să spună că se stresează.Am cunoscut oameni care încercau să ascundă cu orice preţ crizele lor de panică.Am cunoscut oameni minunaţi, care se închideau în casă şi în sinele lor întrucât le era teamă. Le era teamă de simptomele psihosomatice, dar şi de ochii curioşi ai lumii.Am cunoscut oameni care luptau cu fobiile şi cu cumpulsiile lor.Am cunoscut oameni care erau chinuiţi de gândurile lor, oameni războiţi de cugete, oameni care se luptau zi şi noapte cu însăşi mintea lor.Împreună cu aceşti oameni am lucrat. Împreună cu ei am luptat. Împreună cu ei am plâns. Împreună cu ei am râs. Iar în cele din urmă am respirat liberi.Mare lucru e libertatea…Aceşti oameni au fost pricina pentru care am scris această carte, cu speranţa să ajut cât mai multă lume. Cu speranţa să poată respira iarăşi liberi. Oameni care se luptă cu gândurile lor, dar şi cu stresul…