Cartea de fata, aparuta prin osardia maicilor Manastirii Paltin Petru-Voda, contine in prima parte sfaturi esentiale din invatatura Parintelui Justin ce privesc urmatoarele teme: Dreapta Credinta, Neamul romanesc, Dictatura biometrica, Cinstirea Sfintilor Mucenici din temnitele comuniste, Viata in familie, Cuvinte catre tineri, Sfaturi duhovnicești.  In partea a doua a cartii sunt incluse minuni savarsite de Preacuviosul Parinte Justin Parvu, atat din timpul vietii cat si dupa adormirea sa intru Domnul, minuni adunate din relatarile credinciosilor.

Vladut Diaconescu este un copil obisnuit al acestor zile.  Are doar o inima mare, pe care multi de varsta lui nu au dobandit-o.  Inima de copil este aceea care deschide usile indurarilor ceresti, portile milostivirii, ale iubirilor dumnezeiesti, este cheia care descuie Raiul si chezasa a toata bunatatea, si ea se poate castiga la orice varsta a vietii noastre pamantesti, de catre oricare dintre iubitorii de Adevar, Bine si Frumos.

Daca invataturile Mantuitorului sunt intelese de toti oamenii si de copii, aceasta se datoreaza pildelor si asemanarilor pe care le intrebuinta El cand vorbea.  Cand vestea o invatatura noua, El spunea si cate o pilda luata din viata fapturilor sau din lumea inconjuratoare.  Pildele si asemanarile in invataturile Domnului Iisus Hristos sunt ca si ferestrele la casa: lumineaza, lasa lumina sa patrunda in camere si sa alunge intunericul...

"Cred cu tarie ca cel mai mare duhovnic in viata este Parintele Justin Parvu de la Petru Voda.  Este si cel mai puternic om duhovnicesc.  Chiar daca nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat si care nu se va putea lua de la el.  As vrea ca Sfintii Arhangheli si Maica Domnului sa-i pazeasca pe ucenicii sai de ispita mandriei de a-i fi ucenici."

Parintele Gheorghe Calciu

Ecumenismul este o miscare ce naste o multime de intrebari: si toate intrebarile acestea, in intemeierea lor, izvorasc dintr-o singura dorinta si se varsa intr-o singura dorinta - si aceasta dorinta vrea un singur lucru: adevarata Biserica a lui Hristos.  Iar adevarata Biserica a lui poarta - si trebuie sa poarte - raspunsuri la toate intrebarile si sub-intrebarile pe care le pune Ecumenismul; caci, daca Biserica lui Hristos nu dezleaga vesnicele intrebari ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos.  Iar vatra duhului omenesc arde pururea in vesnicele intrebari chinuitoare.  Si orice om arde in ele, cu stiinta sau fara stiinta, de voie sau fara de voie: ii arde inima, ii arde mintea, ii arde constiinta, ii arde sufletul, ii arde intreaga fiinta.

Intre toate fiintele, omul este cea mai complicata si mai enigmatica; si, mai presus de toate, cea mai chinuita.  Tocmai pentru aceasta S-a coborat Dumnezeu pe pamant, pentru aceasta s-a facut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca sa raspunda la toate chinuitoarele, vesnicele noastre intrebari.  Din aceasta pricina a si ramas intreg pe pamant, in Biserica Lui, careia El ii este cap, iar ea este trupul Lui.  Ea e adevarata Biserica a lui Hristos, Biserica Ortodoxa, si in ea este intreg Dumnezeu-Omul, cu toate bine-vestirile Sale si cu toate desavarsirile Sale.

Cuprins:

Amintiri din copilaria parintelui 
Duhovnicii unei generatii 
Minunatii "banditi" din inchisorile comuniste 
Sfanta Inviere in Mina de la Baia Sprie 
Despre povatuirea duhovniceasca 
Ce este politica 
Despre neam si despre crimele comunismului 
Despre marturisire 
Sfaturi despre... 
Sa nu ne facem partasi la erezie 
Aiudul- jertfa si sfintire 
Cine tine Ortodoxia romaneasca 
S-a ajuns la apogeul Neamului 
Noi mergem tot cu mucenicia 
Pericolul monofizismului 

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.

Am aflat în Biserică puterea pe care o ascunde pocăinţa păcătosului și mila lui Dumnezeu. Am dorit să ucenicesc pe lângă tâlharul din Evanghelie, pe lângă desfrânata care a vărsat mir, pe lângă vameş, pe lângă fiul risipitor, pe lângă Sfântul Apostol Petru, nu în momentul mărturisirii sale, ci atunci când a plâns amarnic, pe lângă Sfântul Apostol Pavel, sfâşiat de pocăinţă, pe lângă Marta, care se îngrijea de multe şi pe lângă Sfântul Apostol Toma, care dorea mijlocirea directă a pipăitului.

Aceştia erau oameni. Ei mă mişcau mai mult decât marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Lacrima celor ce se pocăiesc mă mişcă mai mult decât gândirea teologilor.

Clopotele şi toaca ne cheamă o viaţă întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinţi sufletele şi viaţa, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” şi să se mântuiască.

Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca şi clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalţă, din suflet, cântare de slavă Creatorului.

Am alergat îndată la Palatul Mitropolitan. Intru în Cabinet şi aflu şezând pe Mitropolit în Scaun. Îi fac metanie şi îi sărut mâna. Mitropolitul, cu ochii înlăcrimaţi, spuse încetişor să‑mi aşez patrafirul şi să citesc rugăciunile Tainei Spovedaniei. Emoţionat, în faţa icoanelor, citesc rugăciunile din Molitvelnicul aflat pe birou şi nu‑mi dau seama de ce va urma. Mă cuprinde un fior, vocea mea începe să se stingă şi deodată văd pe Mitropolit căzut în Scaun şi aud cu răsuflarea întretăiată mărturisiri de păcate şi păreri de rău. În clipa în care mi‑am dat seama că am devenit duhovnic, am îngenunchiat şi sărutându‑i şi îmbrăţişându‑i genunchii ne‑am rugat împreună, apoi l‑am susţinut şi aşezat pe Mitropolit în jilţ. I‑am făcut trei metanii şi, primind binecuvântarea Ierarhului, am ieşit lăcrimând.

Cartea de față adună între coperțile ei, cu delicatețe, multe lucrări binecuvântate ale lui Dumnezeu. Ea se citește ușor; îți vine să nu o mai lași din mână după ce i-ai citit primele pagini. Printre întâmplări cu călători veți găsi și note de pelerinaj în Muntele Athos și întâlniri minunate în acel spațiu, dar și pagini de spiritualitate, ori chiar de teologie; dar peste toate, mult bun simț, dragoste și implicare pentru cel trist și debusolat, un spirit misionar pentru o persoană fără reverendă.

„Cum aș putea să exprim în câteva cuvinte ce mi-a dăruit acest om sfânt? Singurul lucru pe care îl pot spune este că în preajma sa simțeam că Dumnezeu este viu, iar fericitul Stareț era un «organism viu». Așa cum viața biologică se transmite din generație în generație prin organisme vii, nu moarte, tot astfel și viața duhovnicească se transmite de la o generație la alta prin organisme vii, precum Sfântul Paisie.

A fost un teolog empiric, trăitor, un mare sfânt al Bisericii noastre, deși nu a studiat teologia la școli înalte. Se distingea printr-o minunată simplitate, în care întrezăreai o adâncă maturitate duhovnicească. Spunea cuvinte dintre cele mai simple, de multe ori pline de umor, care aveau o putere uimitoare. Cuvântul său cădea în sufletul fiecărui om asemenea fulgilor de nea care se aștern pe pământ lin, dănțuind. Îmbracă totul în alb și pătrund adânc în lăuntrul de ape al pământului. Cuvântul său pătrundea, așadar, în chip simplu, în inima oamenilor.

Și înainte și după canonizarea sa, viața și învățătura Sfântului Paisie au avut și au o înrâurire asupra întregii lumi. Aș putea spune că este un Stareț contemporan al tuturor, universal”.