Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Prin intreaga sa stiinta terapeutica, Biserica nu urmareste sa-i asigure omului un simplu echilibru moral si social.  Scopul ei este insasi innoirea legaturii omului cu Dumnezeu si cu semenii, iar aceasta se plineste prin tamaduirea ranilor sufletesti si a patimilor, ca rod al unei vieti ascetice si in impartasire de Tainele Bisericii.

Omul fara Dumnezeu este plin de suferinte, dezamagiri, se afla intr-o stare de salbaticie sufleteasca si are inima impietrita.  Cand ajunge sa cunoasca, insa, Harul lui Dumnezeu, toate aceste stari de nesiguranta si intregul sau gol existential se risipesc.  Isi afla atunci tamaduirea sufleteasca si trupeasca.  Nu „homeostazia”, nu un echilibru al starilor psihologice si sociale, o asa-numita fericire individuala, ci transfigurarea omului intreg si indumnezeirea lui, aceasta este tinta psihoterapiei ortodoxe.  Nu suntem ziditi pentru cele mici, ci pentru a deveni dumnezei dupa Har.

Constantin Virgil Gheorghiu (9 septembrie 1916, Războieni, Neamţ – 22 iunie 1992, Paris) este, prin cele peste 40 de romane publicate, cel mai prolific scriitor româno‑francez din cea de‑a doua jumătate a veacului al XX‑lea, multe dintre cărțile sale fiind traduse în aproape toate limbile pământului.
Odată cu Ora 25 – roman tipărit în milioane de exemplare –, ­biografia poetului, prozatorului și jurnalistului exilat Constantin Virgil Gheorghiu, în contextul activității sacerdotale la Biserica Ortodoxă Română din Paris, pare a se afla la capătul unui parcurs uimitor, plin de experiențe inedite și de umilințe necruțătoare… Cartea avea să fie însă doar începutul unei aventuri literare de exil, scriitorul având parte vreme de mai multe decenii de apre­cieri elogioase, dar și de contestări zgomotoase din partea unor mari personalități ale culturii românești și universale (Gabriel Marcel, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Amaury d’Esneval şi alţii), pe fondul tristeții tot mai marcante a celui care se încăpățâna să rămână, în răspărul efemerelor curente literare și mai‑marilor zilei, „poetul lui Hristos și al României”.
Radiografia aventurii literare a lui Constantin Virgil Gheorghiu, oferită de criticul și universitarul clujean Constantin Cubleșan, încearcă să facă lumină în privința unor aspecte mai puțin cunoscute ale vieții și operei celebrului scriitor român, constituindu‑se totodată într‑un prețios omagiu, ce face cinste atât celui omagiat, la un veac de la nașterea sa, cât și autorului cărții.


Constantin Cubleșan, poet, prozator, critic literar etc., s‑a născut pe 16 mai 1939 la Cluj‑Napoca. A fost secretar general de redacţie al ­revistei Tribuna, redactor‑şef la Editura Dacia, redactor‑şef adjunct la revista Steaua, director al Teatrului Naţional din Cluj‑Napoca, profesor aso­ciat la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj, profesor universitar la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia – unde con­duce mai multe doctorate având ca temă viața și opera scri­itorului Constantin Virgil Gheorghiu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1964.

In timpurile stravechi, faraonii egipteni inaltau piramide din piatra.  Visau oare nemurirea trupului, intelegandu-se de aici si nemurirea sufletului?  O taina greu de dezlegat pana astazi...  Si crstinismul, la randul sau, ii imboldeste pe oameni sa-si zideasca piramide.  Si nu doar pe regi ori pe oamenii vestiti, ci si pe toti cei care cred in Hristos si-I urmeaza Lui, caci toti crestinii, dupa cuvintele Vazatorului in Taina, sunt chemati sa fie imparati.

Astfel, datoria de onoare a fiecarui crestin este de a inalta o piramida...  Iar aceste piramide crstine trebuie sa fie mult mai grandioase decat piramidele faraonilor.  Inaltate spre cer, ele ni se arata de acolo in intreaga lor splendoare.  Acestea raman in afara oricarei distrugeri si in afara mortii, intemeiate fiind pe jertfa cea mantuitoare a lui Hristos, pe Invierea si biruinta Lui asupra mortii. Piramidele acestea sunt construite in duh, infrumusetate in duh, intarite in duh si harazite imparatiei celei duhovnicesti.  Tainele inaltarii unei astfel de piramide ne sunt dezvaluite de catre Sfantul Nicolae Velimirovici in aceasta carte minunata.

In osteneala vremurilor pe care le traim, cand este atat de greu sa auzi vreun cuvant care sa fie intru totul acoperit de lucrare, cei care isi cauta cu adevarat izbavirea din aceasta vale a plangerii, stiu ca traim vremuri de cumplita seceta si foame launtrica.  Asadar unde altundeva sa alergam dupa ajutor si hrana launtrica daca nu la  Sfintii lui Dumnezeu?  De vom cerceta scrierile lor, vom intelege mai bine vremurile in care ne aflam si vom pricepe ca Domnul este in neincetata lucrare, chiar daca lumea de azi e covarsita de noianul rautatilor si nelegiuirilor.

Manastirea Diveevo – unul dintre cele mai vene­rate locuri sfinte din Rusia, binecuvantat de Sfantul Serafim din Sarov si umbrit de ocrotirea Maicii lui Dumnezeu – a dat lumii multe cuvioase si mucenice, care au stralucit cu sfintenia vietii lor, cu inainteâ€�vederea si cu minunile, povatuind pe calea mantuirii nenumarati crestini. In randul acestora, Sfanta Pasa din Sarov – a carei viata este tradusa acum pentru intaia oara in romaneste – e socotita printre cele mai de seama nevoitoare.

Intre sfintele nebune pentru Hristos, Pasa din Sarov a ramas pana astazi poate cea mai iubita de crestinii rusi, multe intamplari legate de inainteâ€�vederea ei fiind consemnate pana si de gazetele vremii. Canonizata de Biserica in anul 2004, isi are moastele la ­Diveevo si continua sa veseleasca inimile credinciosilor cu ocrotirea si mijlocirea sa catre Dumnezeu.

Aceasta carte infatiseaza cititorului doritor sa afle cat de minunat este Dumnezeu in­tru sfintii Lui viata, nevointele si harismele Sfintei Pasa si multor altor sfinte femei care au impodobit cu petrecerea lor duhovniceas­­ca Manastirea Diveevo.

Părinții Bisericii ne spun că mintea omului e ca o moară, care se învârte întruna; de vreme ce moara se învârte, trebuie să macine ceva. Dacă îi vom da acestei mori, adică minții care gândește și se frământă mereu, gânduri cuvioase, le va măcina doar pe acestea; dacă nu‑i vom da noi asemenea gânduri, o să‑i arunce diavolul zâzanii, și ea, firește, le va măcina…

Dă‑i minții tale – acestei mori care se învârte fără oprire – gânduri evlavioase, spre a nu‑i da diavolul învrăjbire și gânduri potrivnice, rele. Să încercăm a ne alipi mereu mintea de gânduri cucernice, fie prin rugăciunea minții („Doamne, Iisuse Hristoase, mi­luiește‑mă!”), fie prin rostirea unui psalm sau tropar, ca diavolul să n‑o găsească în lene și nepăsare și să nu‑i arunce spre măcinare zâzanii ori alte năpaste.

Cercetarea lui Dumnezeu se aseamănă razelor de soare. Când razele cad asupra noroiului, îl usucă, când cad asupra lumânării de ceară, o topesc. Acolo unde există gânduri, intenții bune, cercetarea lui Dumnezeu, în orice fel s‑ar petrece, le va face să rodească. Când omul are gând rău, se asprește lăuntric și mai tare. De vină nu e raza de soare, ci materia asupra căreia raza lucrează…

Pe ceilalți diavolul îi are legați, sunt ai săi, ce să le facă? Pe omul credincios va căuta ca până în clipa de pe urmă, când își va da duhul, să‑l facă să se revolte, să cârtească, spre a‑l câștiga.

Pr. Epifanie Theodoropoulos