Biserica este inzestrata de Dumnezeu cu puterea de a oferi raspunsul teologic la provocarile lumii contemporane si de a gasi solutii viabile, care sa protejeze si sa orienteze umanul, asezandu-l salutar in comuniune cu Dumnezeu.  In relatie cu stiinta, teologia nu se gaseste in raport de subordonare, ci de conlucrare, adica de sinergie dinamica, avand aceeasi vocatie unica: restaurarea si autodepasirea conditiei umane, prin orientarea hristocentrica si nu umanist-antropocentrica.  Doar in Dumnezeu, omul este capabil sa-si depasesca conditia si sa inteleaga taina Universului, contempland rationalitatea sa, citind semnele prezentei lui Dumnezeu...

Am scris acest volum gandindu-ma la tinerii de astazi care cauta sa-si defineasca identitatea intr-un ev al dezradacinarii religioase si culturale, la necesitatea omului contemporan de a avea un reper moral, intr-un timp al crizei de modele.

In acest sens, intorcandu-ma la un model desavarsit, am ales din buchetul experientelor mele duhovnicesti cateva mai reprezentative care sa exprime ganduri si trairi pe care le-am experiat in preajma unor corifei ai Ortodoxiei si am gandit sa le ofer spre publicare Editurii Filocalia a Arhiepiscopiei Romanulu si Bacaului, in anul comemorativ al marilor personalitati ecleziastice din eparhii.

Postul Mare este cea mai complexa parte a timpului liturgic din anul bisericesc.  Este timpul in care oamenii incearca sa-si schimbe maniera de viata si sa fie indreptati in fata propriilor constiinte.  Postul Mare este conceput ca un timp al reinnoirilor, al pregatirilor pentru a primi de la Dumnezeu harul cel tamaduitor al pocaintei, care produce schimbarea substantiala a modului de a gandi si a faptui.

Personalitate covarsitoare a ierarhului Melchisedec Stefanescu il recomanda posteritatii ca fiind, in aceeasi masura, teolog erudit, istoric vizionar, om de liter si abil diplomat.  Opera sa integrala reliefeaza preocuparile si aptitudinile diverse ale unui om total, care a inteles necesitatile si rolul Bisericii in structura identitatii unui neam pe care l-a iubit cu toata fiinta sa.

Lecturand paginile acestor poeme scrise in vremea sarbatorii, a intamplarilor si evenimentelor speciale, unele dorite altele mai putin dorite, sau a meditatiei pesonale, veti descoperi extraordinarul si in acelasi timp, cotidianul experientei duhovnicesti, exprimate cu o sensibilitate si cu o mare bogatie a nuantelor, ce nu pot fi decat rodul intalnirii darurilor personale si inspiratiei Duhului.

Ascultă glasul conștiinței

Când noaptea începe, deși e lumină,
Când plouă-n torente, deși-i zi senină,
Când lumea-i atee, deși se închină,
Când totu-i haotic, deși-i disciplină,
Când pacea umană nu-i pace divină,
Știința lumească e anticreștină,
Tu, chipul iconic, făcut de Hristos,
Devii chip urât, de fiu păcătos!?

Vladut Diaconescu este un copil obisnuit al acestor zile.  Are doar o inima mare, pe care multi de varsta lui nu au dobandit-o.  Inima de copil este aceea care deschide usile indurarilor ceresti, portile milostivirii, ale iubirilor dumnezeiesti, este cheia care descuie Raiul si chezasa a toata bunatatea, si ea se poate castiga la orice varsta a vietii noastre pamantesti, de catre oricare dintre iubitorii de Adevar, Bine si Frumos.

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică. Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că „dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc”. De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: „Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci”. Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri
de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.

Ai pacatuit?  Marturiseste inaintea lui Dumnezeu: „Am pacatuit!”.  De cata osteneala este nevoie ca sa spui lucrul acesta?  Sfanta Scriptura te indeamna: „Spune tu mai intai faradelegile tale, ca sa te indreptatesti!”.  Cand iti marturisesti pacatul, acesta dispare.

Dumnezeu doreste prin marturisirea pacatelor sa ne dam seama de greselile noastre.  Oare Dumnezeu cere de la noi ceva greu si care nu poate fi implinit?  Doar zdrobirea inimii, evlavia gandului, marturisirea greselii si daruirea fata de El cu zel si ravna.  Si atunci ne iarta si ne arata drepti!

Pocainta este constiinta inalta a pacatoseniei.  Osandirea de sine si constientizarea pacatului sunt trasaturile celor care se roaga cu zdrobire de inima.  Acestia dobandesc indreptatirea dupa Dumnezeu, iertarea si mantuirea lor.

Atunci cand aflam intelepciunea lui Dumnezeu ne rascumparam timpul vietuirii noastre pe pamant.  Socotiți, drept aceea, cum sa umblati cu paza, nu ca niste neintelepti, ci ca cei intelepti./ Rascumparand vremea, ca zilele rele sunt, spune Sf. Pavel in Epistola sa catre Efeseni (Ef 5, 15-16).  Pentru cultura zilelor noastre timpul inseamna bani, dar pentru noi, crestinii, timpul inseamna rascumpararea vesniciei.  In fiecare zi noi incercam sa imputinam pacatul din viata noastra si sa sporim neincetat in inima noastra energia harului lui Dumnezeu, si astfel sa punem pe fiece zi a vietii noastre pecetea vesniciei.  In fiecare zi suntem chemati sa facem o sfanta negutatorie: sa schimbam viata noastra trecatoare cu viata cea vesnica de la Dumnezeu.  In fiece zi primim darul timpului si daca din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte cateva minute, sau poate ore, pe care le dam rugaciunii, atunci acest timp pe care il daruim lui Dumnezeu din toata inima va pecetlui fiece zi a vietii noastre si in cele din urma toata viata noastra va fi adumbrita de vesnicie.  Rugaciunile noastre vor ramane vesnic inaintea lui Dumnezeu si ele vor fi mantuirea noastra.

Preasfintitul Ieremia Zavoratul a fost cel mai bun prieten al Sfantului ­Inochentie al Hersonului.  A fost cel care i-a tuns in calugarie pe Sfantul ­Teofan Zavoratul si pe Mitropolitul Macarie Bulgakov, ­ renumitul istoric bisericesc.  S-a bucurat de ­deplina dragoste si incredere a Sfintilor Filaret al Moscovei si Filaret al Kievului.  Rugaciunile alcatuite de el au ­intrat in pravila zilnica a Cuviosului Ioan ­Krestiankin, marele duhovnic al Rusiei contemporane.  In fine, a fost unul dintre acei ierarhi invatati care au stralucit nu doar prin lumina rece a eruditiei, ci prin caldura simplitatii si a smereniei, aratandu-se nu numai „indreptator credintei”, ci si „chip blandetelor”.

Smerenia l-a impiedicat sa-si publice numeroasele volume de predici si invataturi, care abia acum incep sa vada lumina tiparului in Rusia.  Pentru prima data in limba romana, va oferim si noi, din mostenirea ascetica a acestei personalitati de exceptie, un „retetar” duhovnicesc care respira nu pedanterie si uscaciune academica, ci adevarata seninatate si bucurie a trairii in Duhul Sfant.