Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

De multe ori neliniştea pe care o vedem la oamenii din lume în lupta lor zilnică pentru nevoile vieţii o observăm şi în lupta duhovnicească pe care o ducem noi, credincioşii creştini. Deseori ne întrebăm ce cere Dumnezeu de la noi, ce este ceea ce ne lipseşte încât ne-am pierdut pacea. Nu cumva mai mult post şi nevoinţe, mai multă milostenie, mai multă rugăciune?

Toate aceste virtuţi, fireşte, sunt necesare, şi omul trebuie să se nevoiască în ele după puterea lui, dar nu constituie scopul vieţii duhovniceşti. De aceea nu trebuie să fie nici scopul final al luptei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât să avem inima curată, pentru a veni şi a locui în ea. Acest lucru ne este arătat de însuşi Iisus Hristos, Care îi fericeşte pe cei curaţi cu inima: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Însă în ce fel este această inimă? Cum se întinează şi cum se curăţeşte? La aceste întrebări, precum şi la descrierea bunătăţilor cereşti pregătite pentru cei curaţi „cu inima”, ne răspund sfinţii, prin cuvântul lor sfinţit şi viaţa lor minunată.

Unde este Georgia pe harta?  E o tara crestina?  Ce sfinti au trait acolo?  De ce pana acum nu am auzit aproape nimic despre ei?"  Acestea sunt cateva din intrebarile pe care si le vor pune, probabil, unii dintre cei care vor lua in maini aceasta carte...

Trebuie sa ne dam seama ca in acest secol in care presiunea globalizarii provoaca Ortodoxia la un raspuns ferm, de mare folos ne va fi sa dam un raspuns duhovnicesc "luptand" cot la cot si umar la umar cu fratii din celelalte neamuri crestine, fie ca sunt sarbi sau greci, bulgari, rusi sau georgieni.  Da, trebuie sa ne cunoastem unii pe altii, sa invatam uni de la altii.

Marturisesc ca vietile sfintilor georgieni m-au impresionat intr-un chip deosebit.  In inima mea si-au facut loc alaturi de sfintii din pustia egipteana, de cei din Sfantul Munte al Athosului si de cei din minunata gradina stareteasca a Optinei.  Nadajduiesc ca cititorii vor intelege marturisirea mea ca o invitatie la a-i cunoaste pe acesti eroi ai lui Hristos...

Editorul

Scoala nu mai stie sa vindece inimi ranite si aceasta este o durere pe care o impartasim vrand-nevrand toti.  Poate multi se justifica spunand ca nu sunt ei protagonistii actului educativ falimentar, dar eu sunt de parere ca educatia copiilor ar trebui sa preocupe aproape in aceeasi masura si pe soferul de tir, si pe medic, si pe profesor.  Scoala e un patrimoniu comun.  Lipsa de interes a copilului pentru ceea ce ofera in momentul actual Scoala este un simptom care indica faptul ca noi nu suntem capabili sa oferim o Scoala acestui copil.  Revolta copilului este fireasca, chiar daca cei mai multi o trec cu vederea sau o reprima printr-o abordare agresiva.  Total gresit!  Eu nu pot decat sa le multumesc acelor copii a caror impertinenta imi arata ca Scoala pe care o predau eu nu e Scoala pe care o asteapta ei.  Unde gresim? Sa fim atenti la copii, la bucuriile sau nemultumirile lor, fiindca de aici incepe Scoala, si sa nu uitam ca vina nu e a lor, ci a noastra, a celor care am ajuns sa "educam" prin tipete si amenintari, starnind in sufletele lor repulsie si adanca neincredere fata de valorile educative pe care le luam drept argumente incontestabile ale pedagogiei, dar care sunt mai degraba alibiul perfect pentru neputinta noastra de a educa.  Asadar, cand vom renunta la aroganta si batosenia cu care intampinam azi durerile acestor copii, atunci vom castiga inimile lor.

Sa nu socotiti ca iti e de ajuns numai citirea Evangheliei, fara citirea Sfintilor Parinti! Acesta este un gand trufas, primejdios. Mai bine sa te aduca la Evanghelie Sfintii Parinti ca pe un fiu iubit, care a fost pregatit pentru aceasta prin scrierile lor. (Sfantul Ignatie Briancianinov)

Everghetinosul este o mare binefacere, pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand; sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste. (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Parintii din pustia Patericului vin la noi, indemnandu-ne sa primim marturia lor in inimile noastre si in viata noastra. Desi au trait cu mult timp inaintea noastra, povetele lor sunt foarte actuale. Daca va fi citit cu luare aminte, marele Everghetinos va fi una dintre cartile cele mai importante din viata fiecarui monah si a fiecarui mirean.

Parintele Paisie spunea: Noi, oamenii, in aceste vremuri grele trebuie sa dam examene, este nevoie ca fiecare sa se cerceteze in ceea ce face.  Totusi, vad nepasare, mai ales legata de faptul ca (unii nu vor) sa afle ca va fi a doua Venire, pentru ca se ingrijoreaza si de aceea nu pot sa petreaca.  Ai inteles ce se intampla? (Aceasta este pricina)... nu vor sa auda ceva care sa-i deranjeze!
In vechime, sa zicem, se auzea: „Va trece o cometa!” si (deindata) oamenii se cutremurau.  Isi ziceau: „Ia sa fim cu bagare de seama! Este posibil sa murim, de aceea sa ne pregatim, sa ne spovedim, sa facem o fapta buna!”  Si incepeau de aici inainte sa se pregateasca.  (Sau auzeau): „Va fi razboi!” si se pregateau.
Acum nu vor sa mai auda despre a doua Venire, nu doresc sa afle ca va veni (vreodata) Antihrist.  De ce oare?! Ca sa-si petreaca viata! 

Cât de frumoasă devină singurătatea nesfârșită când este însoțită de rugăciune! Ceasurile se duc, unul după altul, ca și cărțile de joc, iar tu înaintezi de mână cu iubirea către plecarea plină de răcoare. Toate s-au încheiat! Ești dator tuturor. Până și obiectelor. Printr-o minunată procedură, fină și cu acrivie, precum o țesătură lucrată la războiul de țesut, toți și toate te ajută să-ți ridici greutatea patimilor. Și amara decojire seamănă cu o intervenție plină de ușurare a mâinilor milei. Mă rușinez și sunt recunoscător.Oricine se poate simți eșuat, zdrobit, un nimic. Însă are dreptul – și chiar simte de multe ori că are șansa – să se adreseze lui Hristos, Preasfintei, Sfinților și Îngerilor. Acest lucru îi umple de bucurie pe cei din jurul său, dar și pe el însuși. Așadar, devine un mesager către Împărăție, trăind în același timp nimicnicia, nulitatea, nereușita, nimicul lui. Un bunicuț vorbea cândva despre fertilitatea nimicului. Iar când va ajunge un mesager viu, fără să aibă nimic de zis de la sine, ci punându-le toate pe seama lui Hristos, se veselește în slava Lui fericită. Acolo au loc toți! Atunci acesta din urmă, ca o slugă lăsată să aștepte în salon, privește uimit și se bucurăși se mirăîmpreună cu ceilalți. Oricine-ai fi, este Cineva care te iubește, există o altă mică bucurie, infimă ca un nimic, care le biruiește pe toate, chiar și moartea. Eșecurile mele sunt cel dintâi material cu care să lucrez în mine însumi. Atunci toate îmi ies bine. L-am auzit pe cineva spunând că în această situație, o vrednicie care-mi va fi dată va fi experiată ca un nou eșec, adică material de lucru pentru mine însumi...