Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta crește înconjurată de bogăție și slavă. Povățuită de o mamă milostivă și iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase și mai înțelepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătorește cu un Mare Duce rus prin care cunoaște credința ortodoxă. După ce soțul ei este ucis, Elisabeta renunță cu totul la avere și la viața strălucitoare de prințesă. Împlinind dorul inimii ei, se călugărește și ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împletește cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluția bolșevică, când Stareța Elisabeta este arestată și chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viața unei prințese adevărate, care prin puterea credinței părăsește toate cele trecătoare, devenind stareță de mânăstire și chiar muceniță într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Acum aproape un secol, în Turcia de astăzi s-a născut într-o familie numeroasă micul Arsenie. ÎnsufleÈ›it de exemplul Sfântului Arsenie Capadocianul, povăÈ›uitorul său, È™i dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră È™i cu multă credinÈ›ă, Arsenie era iubit de toÈ›i pentru mărinimia lui. Sărea în ajutorul oricui avea nevoie, iar pe copiii săraci îi învăÈ›a despre credinÈ›ă. Încă din copilărie, Arsenie È™i-a dorit să devină călugăr. Însă acest vis s-a împlinit mulÈ›i ani mai târziu în Sfântul Munte Athos, unde a primit numele de Paisie. Aici s-a arătat a fi un mare nevoitor, primind de la Dumnezeu È™i darul îmblânzirii animalelor sălbatice. Copiilor care veneau la chilia sa le dăruia dulciuri È™i îi îndemna să facă fapte bune, iar ei îl răsplăteau cu dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a lor.

Pentru viaÈ›a sa plină de rugăciune È™i de jertfire de sine, Cuviosul Paisie a rămas în memoria credincioÈ™ilor ca un tămăduitor al suferinÈ›elor, povăÈ›uitor al călugărilor È™i al familiilor creÈ™tine, pentru care È™i astăzi mijloceÈ™te înaintea lui Dumnezeu.

La sfârșitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din Rusia țaristă, vine pe lume micul Mihail. Deși se născuse cu un defect de vorbire și avea un picior mai scurt decât celălalt, el și-a urmat cu hotărâre și credință drumul, devenind mai întâi cadet, apoi monah, profesor de seminar și în sfârșit Arhiepiscopul Ioan de Shanghai și San Francisco. Mare rugător și călător neobosit oriunde i se cerea ajutorul, Sfântul Ioan Maximovici a lăsat până astăzi multe mărturii ale minunilor sale pe cele cinci continente pe care le-a străbătut.

Viața lui îngerească a fost o adevărată mângâiere pentru oamenii aflați în necazuri și suferințe de tot felul. Ea se înfățișează ca un îndemn pentru copii să arate și ei dragoste și înțelegere față de toți cei îndurerați.

Acum câteva mii de ani, când poporul ales al lui Dumnezeu era povățuit prin îngeri și prin oamenii cei drepți ai Vechiului Legământ, Iacov, ultimul patriarh, trăia împreună cu cei doisprezece fii ai săi în pământul Canaan. Iosif, cel mai iubit dintre ei, este vândut de frații săi din pricina invidiei și dus în robie pe tărâmul faraonilor. După ce trece prin multe încercări, Iosif se învrednicește de darul tălmăcirii viselor, ajungând astfel Guvernatorul Egiptului. Prin dumnezeiasca purtare de grijă și prin marea sa înțelepciune, el reușește să-și izbăvească tatăl și frații, precum și întregul popor egiptean de cumplita foamete care se abătuse asupra țării.

Textul dinamic și ilustrațiile expresive le înfățișează copiilor un exemplu de nădejde în Dumnezeu și de iertare a oamenilor, așa cum ar trebui să fie orice creștin.

Născut din neamul lui Israel, dar crescut în palatul plin de comori al Faraonului Egiptului, dreptul Moise este chemat de Dumnezeu să-I scoată poporul din robia păgânilor și să-l călăuzească în pământul făgăduit  părinților lui. El va deveni Prorocul care, întărit de credință și de dorința de libertate, și dăruit cu puterea minunilor, va primi chiar din mâna lui Dumnezeu cele zece porunci pentru poporul lui Israel de dinainte de venirea Mântuitorului, porunci după care trăiește și astăzi întreaga Biserică Ortodoxă.

Textul atrăgător și ilustrațiile vii îi învață pe copii că adevărata robie e lipsa credinței în Dumnezeul cel adevărat, pe care nici o bogăție n-o poate înlocui sau cumpăra.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

(lipsa text)

Rugăciunea este convorbirea cea mai intimă a sufletului cu Dumnezeu. Pulsul vieţii duhovniceşti a omului se află tăinuit în tânguirile, sus­pinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în mărturisirile şi în revărsările ei de mulţumire adusă Domnului. Prin rugăciune, omul intră în părtăşie cu Dumnezeu – iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă –, cerându‑I ajutor binecuvântat atât în nevoile trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăj­maşilor demoni”. Cine ar putea să ­descrie însă cel mai bine rugăciunea, dacă nu acela care a cunoscut‑o îndeaproape? Şi cine a cunoscut‑o mai temeinic decât cel care se roagă cu adevărat? Căci rugă­ciunea nu este un act exterior, ce ar putea fi descris doar pe baza observațiilor din afară, fiind trăire tăinuită în adâncul inimii omeneşti – iar inima este ceva nespus de adânc (v. Psalmi 63, 7).

Părtăşie adevărată cu Dumnezeu au avut sfinţii. Inimile lor s‑au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări pentru rugători. De la ei ne‑au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni ortodoxe pentru felurite situaţii de viaţă – pe care şi noi putem, în chip minunat, să le folosim astăzi în rugăciunea noastră.

Cartea de față – ce expune experiența de rugăciune autentică a Bi­sericii Ortodoxe –, aparținând celui mai de seamă teolog bulgar con­temporan, arhimandritul Serafim Alexiev (binecunoscut cititorilor români din mai multe scrieri tălmăcite la noi în ultimele două decenii), poate fi socotită, pe drept cuvânt, un prețios îndrumar de rugăciune pentru tot creştinul.

In timp ce unul dintre Parintii Desertului o numea cea mai mare dintre toate virtutile, Sfantul Cosma de Aitolia, marele apostol al Greciei moderne, numeste smerenia, alaturi de dragoste, una din aripile care il inalta pe crestin spre rai.  Sfantul Maxim Marturisitorul a considerat-o "prima temelie a virtutilor", iar Sfantul Ioan Hrisostom ne spune ca smerenia il poate inalta pe om "din insusi abisul pacatelor".  In centrul spiritualitatii ortodoxe, ba chiar in miezul teologiei ortodoxe se regaseste cunoasterea smereniei.  Daca nu sunt inradacinate in smerenie, toata cugetarea teologica, toate virtutile si orice stradanii duhovnicesti se darama aidoma unei case construite pe nisip.

Anii grei pentru mine au trecut.  Anii batranetii care mi s-au adaugat, au insemnat durerile si necazurile acestui popor.  Daca tu nu te gandesti doar la tine, atunci ajungi sa te confunzi cu nevoile si greutatile aproapelui.  Asa ca eu chiar daca sunt la 94 de ani, traiesc totodata varsta celui de langa mine, fie ca sunt 25 de ani, fie ca sunt 45 de ani.

Si anii pentru mine nu mai sunt ani…  Noi dirijam timpul in raport cu nevointa noastra fata de Dumnezeu.  Sfarsitul lumii este sfarsitul nostru, pentru ca pacatele noastre cheama mai degraba mania lui Dumnezeu.  Si cu cat te nevoiesti mai mult pentru celalalt, cu atat esti mai tanar…

Sfinții, după cum bine se știe, au fost oameni ca toți oamenii, dar care au lucrat după voia Domnului și au fost ănzestrați de Dumnezeu cu virtuți alese, pe care le-au cultivat de-a lungul vieții lor, ajungând la desăvârșire. Lupta cu vrăjmașii văzuți și nevăzuți a fost lungă și grea, Domnul însă i-a ajutat să poată primi tot răul ca fiind doar din voia Lui, pentru a primi în final cununa sfințeniei sau a muceniciei.
Cel mai mare om pe care l-am cunoscut în viață a fost totuși Părintele Justin, pe care-l știau oamenii din întreaga lume și care, pe noi, cu toate că eram niște oameni mici, ne-a luat sub aripa sa și ne-a devenit Duhovnic.