(lipsa text)

Traducerea Sfintei Scripturi in limba proprie fiecarui popor a constituit inca din vechi timpuri o preocupare a Bisericii, pentru ca mesajul evanghelic sa poata fi impropriat cu fidelitate de fiecare credincios in parte.  Sa ne aducem aminte ca Sfantul Duh, la Sarbatoarea Cincizecimii, a sfintit limbile neamurilor, facandu-le vase vrednice sa primeasca si sa marturiseasca pe Dumnezeu-Cuvantul in specificitatea cuvintelor lor.  Pentru aceasta, inca din primele secole, traducerea Sfintei Scripturi in diferite limbi a fost inteleasa ca o lucrare principala a Bisericii, prin care Cuvantul lui Dumnezeu se facea accesibil fiecarui popor, in propriul sau grai.

Reeditarea Sfintei Evanghelii, carte de cult fundamentala a Bisericii Ortodoxe, reprezinta un eveniment editorial de mare importanta in spatiul cultic si cultural al acesteia.  Privita din perspectiva functiei sale liturgice, Sfanta Evanghelie are consistenta si coerenta unei singure scrieri, desi insumeaza pericope din toate cele patru Evanghelii ale Noului Testament.  Marturia apostolica arata limpede existenta, in fapt, a unei unice Evanghelii, aceea "a lui Dumnezeu [...] despre Fiul Sau" (Rom. 1,1-3), adica a lui Iisus Hristos.  Sfintii Apostoli insisi au propovaduit o singura Evanghelie, adica au transmis un singur mesaj unitar despre Hristos, consemnarea ulterioara in scris a acestui mesaj conducand la redactarea celor patru ,,versiuni" scripturistice ale sfintilor evanghelisti, scriitori diferiti, inspirati insa de acelasi Duh Sfant, unicul si adevaratul Autor al Evangheliei.  Sensul cel mai adanc al acesteia, nu doar etimologic, ramane acela de "veste buna", termenul "evanghelie" nereferindu-se asadar doar la vestea in sine, ci si la lucrarea apostolica de propovaduire a ei in vederea chemarii oamenilor la mantuire.  Sensul primar al termenului "evanghelie" trimite la faptul că Dumnezeu, prin Fiul Sau devenit Om, Iisus Hristos, a implinit promisiunea profetica vetero-testamentara a rascumpararii neamului omenesc din starea de cadere ontologica in pacat si moarte, daruindu-i mantuire si viata vesnica.

Din Cuvantul inainte al Preaferictului Parinte Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Reeditarea Sfintei Evanghelii, carte de cult fundamentala a Bisericii Ortodoxe, reprezinta un eveniment editorial de mare importanta in spatiul cultic si cultural al acesteia.  Privita din perspectiva functiei sale liturgice, Sfanta Evanghelie are consistenta si coerenta unei singure scrieri, desi insumeaza pericope din toate cele patru Evanghelii ale Noului Testament.  Marturia apostolica arata limpede existenta, in fapt, a unei unice Evanghelii, aceea "a lui Dumnezeu [...] despre Fiul Său" (Rom. 1,1-3), adica a lui Iisus Hristos.  Sfintii Apostoli insisi au propovaduit o singura Evanghelie, adica au transmis un singur mesaj unitar despre Hristos, consemnarea ulterioara in scris a acestui mesaj conducand la redactarea celor patru ,,versiuni" scripturistice ale sfintilor evanghelisti, scriitori diferiti, inspirati insa de acelasi Duh Sfant, unicul si adevaratul Autor al Evangheliei.  Sensul cel mai adanc al acesteia, nu doar etimologic, ramane acela de "veste buna", termenul "evanghelie" nereferindu-se asadar doar la vestea in sine, ci si la lucrarea apostolica de propovaduire a ei in vederea chemarii oamenilor la mantuire.  Sensul primar al termenului "evanghelie" trimite la faptul ca Dumnezeu, prin Fiul Sau devenit Om, Iisus Hristos, a implinit promisiunea profetica vetero-testamentara a rascumpararii neamului omenesc din starea de cadere ontologica in pacat si moarte, daruindu-i mantuire si viata vesnica.

Din Cuvântul înainte al Preafericitului Părinte Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

"... Traducerea Sfintei Scripturi în limba proprie fiecarui popor a constituit inca din vechime o grija deosebita, tocmai pentru ca mesajul evanghelic sa poata fi impropiat cu fidelitate de fiecare credincios in parte.  Sa ne aducem aminte ca Duhul Sfant la sarbatoarea Cincizecimii a sfintit limbile neamurilor facandu-le vase vrednice sa primeasca si sa marturiseasca pe Dumnezeu-Cuvantul in specificitatea cuvintelor lor.  In acest sens, putem spune ca traducerea textelor sfinte de catre alte popoare in limba proprie a constituit si pentru poporul roman un indemn, ca orice fapta pilduitoare care cheama la savarsirea binelui..."

Cititorul ve regasi in aceasta carte duhul autentic al Parintilor, duhul Patericului, care este o carte de capetenie a oricarui truditor ortodox. Parintele Andrei a ales cateva cuvinte ale Parintilor din Pustia Nitriei, pe care le-a talcuit intr-un mod pecat de simplu si usor de cuprins, pe atat de bogat si de inaltator duhovniceste.

Cuvintele din aceasta carte sunt simple, dar bogate prin smerenia lor. Speram ca fiecare cintre cei care vor citi aceasta carte sa o primeasca asa cum a dorit Parintele Andrei, ca pe un dar de la Dumnezeu.

Ecumenismul este o miscare ce naste o multime de intrebari: si toate intrebarile acestea, in intemeierea lor, izvorasc dintr-o singura dorinta si se varsa intr-o singura dorinta - si aceasta dorinta vrea un singur lucru: adevarata Biserica a lui Hristos.  Iar adevarata Biserica a lui poarta - si trebuie sa poarte - raspunsuri la toate intrebarile si sub-intrebarile pe care le pune Ecumenismul; caci, daca Biserica lui Hristos nu dezleaga vesnicele intrebari ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos.  Iar vatra duhului omenesc arde pururea in vesnicele intrebari chinuitoare.  Si orice om arde in ele, cu stiinta sau fara stiinta, de voie sau fara de voie: ii arde inima, ii arde mintea, ii arde constiinta, ii arde sufletul, ii arde intreaga fiinta.

Intre toate fiintele, omul este cea mai complicata si mai enigmatica; si, mai presus de toate, cea mai chinuita.  Tocmai pentru aceasta S-a coborat Dumnezeu pe pamant, pentru aceasta s-a facut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca sa raspunda la toate chinuitoarele, vesnicele noastre intrebari.  Din aceasta pricina a si ramas intreg pe pamant, in Biserica Lui, careia El ii este cap, iar ea este trupul Lui.  Ea e adevarata Biserica a lui Hristos, Biserica Ortodoxa, si in ea este intreg Dumnezeu-Omul, cu toate bine-vestirile Sale si cu toate desavarsirile Sale.

Icoana Maicii Domnului din Tolga s‑a arătat în anul 1314 în chip minunat, ca un stâlp de foc strălucind în văzduh, unui arhiereu ce călătorea de‑a lungul Volgăi. Este din vechime socotită drept unul dintre odoarele cele mai de preţ ale Rusiei pravoslavnice. Pe locul aflării sale avea să se zidească o mănăstire închinată Maicii Domnului.
De‑a lungul veacurilor, la această icoa­nă s‑au săvârșit nenumărate minuni și tămăduiri, tradiția amintind chiar și de învierea din morți a unui tânăr. Râul de har revărsat aici și lucrător până în zilele noastre atrage sute de mii de pelerini care sosesc în fiecare an la Tolga pentru a o cinsti pe Maica Domnului, care trimite mângâiere prin icoana sa asupra oricărui creştin ce i se închină și se roagă ei cu credință și nădejde.

In ultimul timp slujba Sfantului Maslu a devenit foarte cunoscuta si intens celebrata, insa evolutia istorica si complexitatea sa liturgica sunt foarte putin cunoscute.  Ca si in cazul altor slujbe ale Bisericii, studiul liturgic al Sfantului Maslu nu poate sa se limiteze doar la textul actual din Molitfelnic, ci trebuie sa analizeze evolutia sa istorica, in decursul careia intalnim diferite forme si practici ale ungerilor cu ulei sfintit, precum si numeroase rugaciuni si randuieli care au stat la baza slujbei actuale, astazi date uitarii.  Pe langa Maslul terapeutic de astazi, traditia noastra liturgica cunoaste si un Maslu penitential si – ceea ce n-ar trebui sa ne mire – un Maslu pentru cei adormiti, fara a uita de utilizarea baptismala sau exorcista a uleiului sfintit.  In ansamblul lor, slujbele pentru bolnavi nu s-au limitat niciodata doar la Sfantul Maslu, ci au existat si mai exista multe alte rugaciuni si randuieli dedicate bolnavilor.

Aceasta carte incearca sa dezvolte aceasta problematica, propunand revenirea la doua variante distincte de Maslu pentru bolnavi si penitenti, ceea ce ne-a oferit sansa publicarii pentru prima data a textelor liturgice respective.

De ce "ora 25"? ne vom intreba.  Pentru ca este cea care vine dupa ultima ora, cea in care - citez textual - chiar venirea unui Mesia nu ar mai putea rezolva ceva, "fiindca o societate tehnologizata nu poate crea Spirit si este in consecinta abandonata monstrilor".  Desigur, ne este usor sa gasim un asemenea pesimism, excesiv; fac parte cei care cred ca miracolul este posibil atata timp cat exista fiinte capabile sa gandeasca si sa se roage, dar cand stim ce se intampla in tara natala a domnului Gheorghiu, cand vedem conditiile din ce in ce mai inumane carora le sunt supuse milioane si milioane de oameni, este imposibil sa nu recunoastem ca exista perspective ca acest pesimism radical sa nu poata fi evitat.  Ar trebui sa preferam atitudinea celor care se refugiaza in speranta rezolvarii situatiei prin razboi, ca si cum, dupa experienta ultimei treimi de secol, ar mai fi posibil sa credem ca razboiul poate produce vreun bine?

Gabriel Marcel, 1949

„La ora actuală, din pricina răcirii noastre aproape totale faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei de atenţie faţă de lucrarea proniei Sale în ceea ce ne priveşte şi a lipsei de comuniune a omului cu Dumnezeu, am degradat atât de mult, încât putem susţine negreşit că ne-am îndepărtat aproape cu totul de o viaţă autentic creştină. De aceea acum ni se par stranii cuvintele Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu a spus prin gura lui Moise: Şi L-a văzut Adam pe Domnul mergând prin rai (Facerea 3, 8).
De mai multe ori şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se vorbeşte despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor.
Iată că unii mai şi spun: «Aceste locuri sunt de neînţeles, oare oamenii puteau să-L vadă într-un mod atât de evident pe Dumnezeu?». Or, aici nu este nimic de neînţeles. Această necredinţă a rezultat
din cauza faptului că ne-am îndepărtat de profunzimea tainică a creştinismului primar şi, sub pretextul iluminării, am ajuns într-un asemenea întuneric al necunoştinţei, încât ni se pare de neconceput faptul
pe care cei din vechime îl înţelegeau cu claritate; lor nu li se părea straniu conceptul de vedere a lui Dumnezeu.
Oamenii aceia nu L-au inventat pe Dumnezeu şi harul Sfântului Său Duh, nici în stări de visare, nici în tulburări ale imaginaţiei, ci L-au văzut în realitate.
Am devenit mult prea neatenţi la lucrarea propriei mântuiri, de unde şi rezultă neînţelegerea multor altor cuvinte ale Sfintei Scripturi, în sensul în care ar trebui. Toate acestea sunt urmările faptului
că nu căutăm harul lui Dumnezeu, că nu Îi permitem, din pricina mândriei minţii noastre, să sălăşluiască în sufletele noastre. Or, nu facem aceasta fiindcă nu avem luminarea adevărată de la Domnul,
pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează cu toată inima lor după adevărul lui Dumnezeu”11.