Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Manastirea Diveevo – unul dintre cele mai vene­rate locuri sfinte din Rusia, binecuvantat de Sfantul Serafim din Sarov si umbrit de ocrotirea Maicii lui Dumnezeu – a dat lumii multe cuvioase si mucenice, care au stralucit cu sfintenia vietii lor, cu inainteâ€�vederea si cu minunile, povatuind pe calea mantuirii nenumarati crestini. In randul acestora, Sfanta Pasa din Sarov – a carei viata este tradusa acum pentru intaia oara in romaneste – e socotita printre cele mai de seama nevoitoare.

Intre sfintele nebune pentru Hristos, Pasa din Sarov a ramas pana astazi poate cea mai iubita de crestinii rusi, multe intamplari legate de inainteâ€�vederea ei fiind consemnate pana si de gazetele vremii. Canonizata de Biserica in anul 2004, isi are moastele la ­Diveevo si continua sa veseleasca inimile credinciosilor cu ocrotirea si mijlocirea sa catre Dumnezeu.

Aceasta carte infatiseaza cititorului doritor sa afle cat de minunat este Dumnezeu in­tru sfintii Lui viata, nevointele si harismele Sfintei Pasa si multor altor sfinte femei care au impodobit cu petrecerea lor duhovniceas­­ca Manastirea Diveevo.

Părinții Bisericii ne spun că mintea omului e ca o moară, care se învârte întruna; de vreme ce moara se învârte, trebuie să macine ceva. Dacă îi vom da acestei mori, adică minții care gândește și se frământă mereu, gânduri cuvioase, le va măcina doar pe acestea; dacă nu‑i vom da noi asemenea gânduri, o să‑i arunce diavolul zâzanii, și ea, firește, le va măcina…

Dă‑i minții tale – acestei mori care se învârte fără oprire – gânduri evlavioase, spre a nu‑i da diavolul învrăjbire și gânduri potrivnice, rele. Să încercăm a ne alipi mereu mintea de gânduri cucernice, fie prin rugăciunea minții („Doamne, Iisuse Hristoase, mi­luiește‑mă!”), fie prin rostirea unui psalm sau tropar, ca diavolul să n‑o găsească în lene și nepăsare și să nu‑i arunce spre măcinare zâzanii ori alte năpaste.

Cercetarea lui Dumnezeu se aseamănă razelor de soare. Când razele cad asupra noroiului, îl usucă, când cad asupra lumânării de ceară, o topesc. Acolo unde există gânduri, intenții bune, cercetarea lui Dumnezeu, în orice fel s‑ar petrece, le va face să rodească. Când omul are gând rău, se asprește lăuntric și mai tare. De vină nu e raza de soare, ci materia asupra căreia raza lucrează…

Pe ceilalți diavolul îi are legați, sunt ai săi, ce să le facă? Pe omul credincios va căuta ca până în clipa de pe urmă, când își va da duhul, să‑l facă să se revolte, să cârtească, spre a‑l câștiga.

Pr. Epifanie Theodoropoulos

Apanthisma cuprinde rugaciuni prea‑frumoase, sfătuitoare şi umilincioase, adunate de la Sfinţi Părinţi.

Între specialitățile medicale există una ce are tangență strânsă cu pastorația.  Este vorba de psihiatrie.  Probabil că nu va fi o exagerare să spunem că numeroși preoți au avut ocazia să se întâlnească cu situații când la unul dintre fiii lor duhovnicești s-au manifestat anumite tulburări emoționale, comportamentale sau de gândire.  Pentru preot este important să distingă unde este păcat și unde este boală.  De aceasta vor depinde multe particularități ale lucrării de îngrijire sufletească.
Din păcate, unii dintre slujitorii clerului și-au format părerea că asistența psihiatrică este inoportună în sine.  Aceștia văd bolile sufletești fie ca pe un rezultat al lucrării duhului rău, fie ca urmare a vătămării păcătoase a sufletului.  Uneori vedem cum unii dintre bolnavi se chinuie, suferă din cauza bolii, însă ocolesc cabinetul psihiatrului, chiar dacă acesta este ortodox.  Din punctul de vedere al Ortodoxiei și al tradiției bisericești nu există motiv pentru a vedea vreo piedică în calea aplicării cunoștințelor psihiatrice în lucrarea păstorului de suflete.  În pastorație pot și trebuie să fie aplicate mijloacele medico-științifice pentru a ajuta sufletele în greutățile pe care le întâmpină pe calea mântuirii.  În mâinile păstorului, psihiatria este un mijloc auxiliar pentru a detecta nu păcatul, ci fenomenele patologice legate de bolile psihiatrice, adică sufletești, nu duhovnicești.

Dr. Dmitri Avdeev

Această tâlcuire a Postului Mare este scrisă pentru toţi cei care – şi nu sunt puțini astăzi – doresc o mai bună înţelegere a tradiţiei liturgice a Bisericii şi o participare mai conştientă la viaţa creștină. Pocăinţa este începutul şi condiţia pentru o adevărată viaţă creştinească. Primul cuvânt al lui Hristos, când a început să predice, a fost: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Dar ce este pocăinţa? La întrebările „Ce este pocăinţa?”, „De ce avem nevoie de ea?”, „Cum trebuie să o practicăm?”, Postul Mare are răspuns. Într‑adevăr, este o şcoală a pocăinţei, la care orice creştin se cuvine să participe în fiecare an, pentru a‑şi adânci credinţa, pentru a‑şi reevalua şi, dacă este posibil, a‑şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj la sursele adevărate ale credinţei ortodoxe – o redescoperire a căii ortodoxe în viaţă.
Am speranta că cititorul însuşi poate descoperi pentru sine că în această lume nimic nu este mai frumos şi mai profund, mai inspirat şi mai aducător de inspirație decât ceea ce Biserica, Mama noastră, descoperă şi ne oferă, în mod liber, odată cu intrarea în anotimpul binecuvântat al „primăverii Postului”.
Protopresbiter Alexander Schmemann

O carte despre greutățile, lacrimile și mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinți locurile prin care pășește – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorință de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocși?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a ține aprinsă flacăra lumânării mele, chiar și prin furtuni de lacrimi și prin pustietăți de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în brațele părintești cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăț și pruncii să o facă, pentru a le fi cald și bine și când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se dorește mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niște copii. Le dai drumul în viață cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, mașini, alții după titluri, funcții, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poșete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinții de ele. Eu am alergat după dragoste... și L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aș putea să Îl arăt și altora, câtor mai mulți, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aș îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aș pune opincuțe, o broboadă roșie cu flori, o bundiță groasă și aș sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundițe și ei. I‑aș mângâia năsucul roșu, m‑aș bucura să o văd cum râde știrbă și i‑aș spune despre neamul meu frumos și despre Domnul Iisus. I‑aș cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munți și sate cuminți, frumos împodobite de sărbătoare, așteptând cu emoție nașterea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei și tatei bucurie; parcă îi văd, nu și‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcați toți în costumele tradiționale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învățate din bătrâni și am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toți cei care plâng în pumn pentru că sunt și anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, își botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulți, care nici măcar morți nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­țe­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» și ce înseamnă dragostea de țară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult țara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluți albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“