Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne ocârmuiesc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și întru noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, care răzbate din noi – căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste și bunătate. Dacă purtăm întru noi gânduri rele, diavolești, atunci și pacea noastră lăuntrică se nimicește.

Sfinții Părinți spun despre gânduri: „Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea cea Dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc voiește ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui Dumnezeiești: vrea să fim cu toții plini de dragoste, pace, mângâiere, bucurie, adevăr, virtute.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Cartea de faţă, intitulată modest „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe, ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu,” a fost alcătuită de Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ungrovlahiei (1765–1834), ca o anthologie a prieteniei celor doi mari Sfinţi Părinţi ai veacului al patrulea, precum mărturiseşte tipograful Pafnutie în prefaţa intitulată „Cătră cititoriul”: „Mitropolitul Grigorie, fiindcă marele Vasilie au fost ca un suflet în dooă trupuri cu Bogoslovul Grigorie, tălmăcind câteva Cuvinte, Epistolii, Stihuri de ale Bo¬goslovului Grigorie, le-au unit cu ale marelui Vasilie, ca să se cunoască că precum în viiaţă au fost iubiţi şi uniţi, aşa şi în Cartea aceasta să fie uniţi”. Grigorie Dascălul (proslăvit între sfinţi în anul 2006), este unul dintre vestiţii traducători ai scrierilor patristice din obştea Stareţului Paisie de la Neamţ. Numele lui Grigorie este legat de un alt mare traducător nemţean, Gherontie, care i-a fost şi duhovnic, şi cu care a tradus mai multe scrieri patristice. După moartea duhovnicului şi împreună-truditorului său, Grigorie, ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei (1823-1834), va continua nevoinţa tălmăcirii şi tipăririi scrierilor patristice, reuşind să tipărească şi câteva manuscrise ale altor traducători nemţeni.

Anthologia Mitropolitului Grigorie, publicată în 1826 la Bucureşti, la trei ani după urcarea sa în scaunul Ungrovlahiei, nu este însă nici mică, şi nici neînsemnată în ce priveşte conţinutul. În cele 379 de pagini format mare (21x30,5 cm) ea adună câteva dintre cele mai reprezentative scrieri ale Sfântului Vasilie (cele nouă „Omilii la Exaimeron”, împreună cu cele două omilii „Despre Facerea Omului” şi cea „Despre Rai”; două lucrări ascetice, „Aşăzământuri călugăreşti” şi „Epistola către Hilon”; apoi încă optsprezece Omilii dintre cele mai cunoscute; la care se adaugă şase Omilii, optsprezece Epistole şi opt Poeme ale Sfântului Grigorie al Nazianzului. Cu excepţia „Omiliilor la Exaimeron”, a celor două omilii „Despre Facerea Omului” şi a celei „Despre Rai” (pe care doar le-a diorthosit), toate scrierile sânt traduse de Mitropolitul Grigorie Dascălul.

(lipsa text)

Ce este credinta Crestina?

Credinta Crestina este invatatura lui Hristos despre cele mai insemnate taine ale fiintei si ale vietii, invatatura pe care oamenii o pot primi numai prin credinta in El, si nu prin propriile stradanii.

Cuprins: 

TÂLCUIRE LA FACERE 
TÂLCUIRE LA CELE ZECE PORUNCI 
TÂLCUIRE LA TATĂL NOSTRU 
TÂLCUIRE LA FERICIRI 
TÂLCUIRE LA ZILELE SĂPTĂMÂNII 
TÂLCUIRE LA LUNILE ANULUI 
INIMA ÎN MARELE POST 
TÂLCUIRE LA SIMBOLUL CREDINȚEI

Sfântul Nicolae Velimirovici este, fără putință de tăgadă, unul din marii scriitori bisericești ortodocși din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a făcut să fie socotit, pe bună dreptate, „Noul Gură-de-Aur al zilelor noastre... și dascăl sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog și părinte duhovnicesc sârb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugetă întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. Poți simți că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marilor nevoitori ortodocși, și mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune, și simte întreaga zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaș.” În chip paradoxal, însă, abia în ultimele decenii publicul român a început să cunoască marea parte a scrierilor sale (chiar dacă, cu niște excepții notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mâna a doua, din engleză sau franceză, și de o calitate mai îndoielnică).

Sfantul Ioan Gura de Aur (349-407) poate sa ni se para departe de noi – prin epoca in care a trait, prin situarea geografica (Siria, apoi Constantinopol), prin limba si cultura sa eline.  Si totusi, accentele din omiliile si din scrisorile sale ajung la inima oamenilor secolului al XXI-lea.

Constient de limitele fiintei umane, el pune sub semnul intrebarii nemasurata noastra incredere in propriile puteri in fata tainelor unui Dumnezeu Care nu va putea fi niciodata redus la un obiect al discutiilor intelectuale, ca si in fata absurditatii suferintelor omenesti.

De asemenea, ne clatina din temelii constiinta asa-zisei superioritati provenite din calitatile noastre morale.  Sfantul Ioan ne risipeste iluziile si ne alunga din confortabilele noastre esafodaje, dar totodata ne deschide orizontul nemarginit al unei nadejdi nebanuite in Hristos – Chipul suprem al iubirii smerite.

Dintre sfintii romani canonizati dupa 1990, cel mai popular este Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul.  El s-a nascut in 1913 in satul Crainiceni , zona Dorohoi, primind din botez numele de Ilie.  La varsta de 20 de ani, tanarul Ilie a intrat ca frate la Manastirea Neamt, fiind primit de episcopul Nicodim, viitor Patriarh al Romaniei.  A fost calugarit la 8 aprilie 1936, primind numele de Ioan, dar dupa putin timp merge in Tara Sfanta, la Manastirea Sfantul Sava, unde vietuieste opt ani pana in 1944 cand se muta la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de la Iordan.  In 1947 este hirotonit ieromonah pentru acest Schit din Valea Iordanului unde ramane pana in anul 1952, cand se muta in Manastirea Sfantul Gheorghe - Hozeva.  A trecut la Domnul in ajunul sarbatorii Schimbarii la Fata a Domnului Iisus Hristos, adica in ziua de 5 august 1960, prevestindu-si ziua mortii cu mult timp inainte.

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădej¬dea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa

Acest volum cuprinde a cincia sută de „Răspunsuri la întrebări liturgice”, care se publică în regulat în revista „Efimerios". Pentru completarea acestei sute a fost nevoie de o perioadă de timp neobişnuită, aproape unsprezece ani (de la 1 mai 1982 până la 15 martie 1993). A mai intervenit şi o perioadă de trei ani de întrerupere a colaborării (de la 1 octombrie 1989 până la 15 iunie 1992), care ar fi fost hotărâtoare, dacă dragostea multor cititori nu l-ar fi obligat pe cel ce scrie să-şi continue încercarea sa curajoasă. Timpul acesta a arătat că osteneala pe care el o depune nu se pierde, ci, cu harul lui Dumnezeu, ceva-ceva se oferă în marea lucrare a iniţierii noastre liturgice şi acest lucru este preţuit de mulţi. Aceasta este un sprijin şi o mângâiere pentru cel ce scrie, ca, de altfel, şi o oarecare încredinţare că până acum nu a alergat sau nu aleargă „în gol”, după cuvântul Apostolului (Gal. 2, 2). Iar harul lui Dumnezeu să plinească lipsurile şi să vindece cele neputincioase.

In sirul patimilor, slava desarta este asezata foarte corect langa mandrie, pentru ca cine este in primejdie sa cada in mandrie, daca a biruit slava desarta?  Legatura pe care o au intre ele aceste doua rele infricosatoare este ca si relatia dintre copil si omul matur, sau dintre grau si paine.  Pentru ca slava desarta inseamna inceputul, iar trufia sfarsitul.