Poveştile celor 12 prinţese şi împărătese sunt:

• - Prinţesa Apolinaria
• - Împărăteasa Teodora a II-a
• - Prinţesa Drosida
• - Alexandra, Împărăteasa
• - Împărăteasa Elena
• - Cneaghina Fevronia
• - Împărăteasa Ana
• -  Împărăteasa Irina
• - Prinţesa Casdoas
• - Nana, Împărăteasa Georgiei
• - Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
• - Împărăteasa Teofana

(include CD audio)

Sofia, fetiţa care ştie să pună lumina pe pânză de tablouri, a moştenit acest talent de la bunicul ei, iconarul. Într-un peisaj aproape sălbatic, neschimbat de secole, pe culmea Doloşmanului, la graniţa dintre Dunăre şi mare, copila află multe taine, nu doar despre tinereţea şi viaţa bunicului ei, ci şi despre ce înseamnă pictarea de icoane şi despre de negrăit frumoasa, tainica şi minunata relaţie a omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Aceasta carte am cunoscut-o in anul 1944.  Aveam, pe atunci, cincisprezece ani.  Ea mi-a fost de mare folos, mai cu seama prin tema ei.  Din ea am aflat ca un crestin trebuie sa fie mereu multumit, pentru ca Dumnezeu asa il vrea pe om, sa fie multumit.  Citind aceasta carte, am luat aminte la tema ei, am luat aminte la faptul de a fi multumit si, cu toate ca nu mi-am urmarit multumirea in mod artificial, am avut in vedere totdeauna sa ma multumesc cu ce mi-a randuit Dumnezeu.  Cartea mi-a placut mult atunci cand am citit-o pentru prima data si mi-a parut rau ca n-am regasit-o de-a lungul anilor ce au trecut, desi mereu m-am interesat de ea si am recomandat-o celor cu care am venit in legatura.

Arhimandritul Teofil Paraian

Copilul, acest mugure omenesc, si-a creionat dintotdeauna propria sa lume. Trairile lui sunt asemenea unui permanent suvoi de apa limpede si curata, care izvoraste din adancurile fiintei sale.

Va invitam in lumea unor alt fel de copii. Copilaria lor, insa, este propria noastra copilarie, spre care fiecare dintre noi ne intoarcem de fiecare data, cu aceeasi sete de a redescoperi idealul in dragoste, in prietenie, in frumusete, in bunatate...

Impreuna cu eroii nostri inediti vom retrai emotile coplesitoare ale primelor esecuti, ale primei iubiri, ale primului sarut. Vom gusta, din pacate, si din amaraciunea de nedescris a primelor tradari si dezamagiri...

O inima de broscuta va da intalnire in Tara Copilariei! Va asteptam!

Dupa cum albina nu de la sine face miere, ci numai alergand departare de kilometri intregi, si zburand din floare in floare pana ce o aduna; tot asa si eu, nu numai de la mine, ci alergand cu ochii trupesti si sufletesti, printre florile invataturilor Dumnezeiestilor Scripturi, Scrierile Sfintilor Parinti si a predicatorilor ortodoxiei pe care le posed in mica-mi biblioteca, cat si de prin lumea aceasta, in care, dintr-un loc poti culege, insa cu luare aminte, si din 10-20 trebuie sa lepezi, si am format acest buchet de sfatuiri calauzitoare pentru cei ce vor sa cunoasca multele curse intinse de vrajmasii vazuti si nevazuti care cu inversunare cauta sa-i impiedice de la mantuire.

Protos. Nicodim Mandita

Mary Lennox este o copilă născută într-o bogată familie britanică ce trăia în India. Acaparați de iureșul petrecerilor luxoase și al multelor îndatoriri sociale, părinții o ignoră lăsând pe mâna servitorilor bine plătiți toate neplacerile legate de creșterea şi educaţia micuței nedorite. Fără iubirea și căldura familiei, Mary ajunge un copil bolnăvicios, arogant și răutăcios.

Rămasă singura supraviețuitoare a familiei ei, după o epidemie de holeră, fetița este trimisă în Anglia, la reședința izolată a unui bogat unchi. Copleşită mai întâi de sentimentul de respingere totală față de toți și toate, Mary ajunge să aprecieze mai întâi compania Marthei, tânăra și inimoasa servitoare, apoi pe cea a lui Dickon, fratele mai mic al Marthei. Provenind, la rândul lor, dintr-o familie pe cât de numeroasă, pe atât de strâmtorată material, Martha și Dickon s-au bucurat de iubirea unei mame ce a știut cu înțelepciune să răsădească în fiecare dintre copiii ei semințele virtuții. Aceasta o va ocroti într-un chip minunat și pe Mary, a cărei viață la conacul misterios se schimbă încetul cu încetul.

Dorința de a reînvia grădina, strălucitoare odinioară, dar care zăcea acum într-o amorțită părăginire, îi dă aripi lui Mary, dar și puterea de a-și smulge verișorul din temnița unei boli închipuite și de a-l face și pe el să-și dorească să se bucure de viaţă. Mary și Colin învață să lucreze pământul și să ajute florile să iasă la lumină, încântându-le ochii și bucurându-le sufletele. Amândoi se simt inundați de o putere nebănuită și necunoscută lor până atunci, Puterea cea mai presus de fire, Puterea Celui Preaînalt care transformă uscăciunea și pustiul lăuntric în bogată și rodnică grădină.

Grădina secretă a fost citită pe nerăsuflate, trăită cu intensitate și iubită din adâncul inimii de generații întregi de cititori, care și-au regăsit în paginile ei lujerii firavi ai propriilor aspirații către lumină. Citiți-o împreună cu copiii și veți dori cu siguranță voi înșivă să lucrați în grădina secretă a inimilor voastre!

„Atunci cand Sfintii Parinti vorbesc despre cugete, nu se refera doar la ganduri, ci si la imagini si infatisari, sub care se afla si cugetele corespunzatoare. Imaginile impreuna cu gandurile se numesc cugete”
Din pacate, de multe ori nu dam importanta si atentia cuvenita cugetelor noastre. In viata noastra duhovniceasca ne preocupam mai mult de pacatele pe care le savarsim, de obicei de natura morala, decat de cercetarea si razboirea cugetelor rusinoase si murdare. Insa nu trebuie sa uitam ca, inainte de savarsirea pacatului, se afla cugetele rele, pe care noi le primim.
E mult mai usor si intelept sa dam importanta si atentie prevenirii bolilor trupesti, dar si diagnosticarii si terapiei facute la timp, la inceputul lor, decat atunci cand se agraveaza si se cronicizeaza, infectand si atacand, de multe ori mortal, trupul nostru. Acelasi lucru este valabil si pentru bolile sufletesti, care sunt pacatele si patimile noastre. E mai intelept sa ne straduim sa infruntam cugetele noastre, decat sa le nesocotim si sa alergam in zadar dupa ce pacatul a avut loc si ne-a ranit mortal sufletul. Astfel, fara niciun pic de exagerare, e o chestiune de viata si de moarte discernerea si infruntarea cugetelor vatamatoare si ucigatoare de suflet, si spovedania la parintele nostru duhovnic.

Epoca brâncovenească s‑a caracterizat prin străduințe depuse în această direcție. Brâncoveanu a pus temei Academiei domnești în 1693 și tot el a fost cel dintâi sprijinitor al tiparului care a luat un apreciabil avânt. Chiar dacă el n‑a ajuns, ca unchiul său, stolnicul, să culeagă învățătura la Padova, l‑a avut pe acesta în preajma sa și prin actele sale a dezvăluit că și cultura, ca și arta, reprezenta o componentă de seamă a existenței sale. Aș vrea să mă mai opresc asupra străduinței domnitorului pentru a se pregăti în viitor un alt destin țării și neamului său. El a fost neîndoielnic conștient de unitatea românilor. Politica sa matrimonială în privința urmașilor săi demonstrează cu prisosință aspirațiile sale și spre Moldova, iar atenția dată Transilvaniei, unde și‑a achiziționat proprietăți și a ctitorit este și ea edificatoare. El gândea românește, ca și contemporanii săi, Cantacuzino stolnicul, ori Dimitrie Cantemir. Dar învățătoare este și activitatea sa strălucită pe plan extern. Serviciile sale de cancelarie și relații externe, inclusiv translatorii, trimișii și emisarii săi dincolo de hotare, corespondența sa diplomatică, dezvăluie o dominantă a domniei sale, dar și o viziune a domnitorului asupra drumului ce trebuia urmat și a nădejdiilor sale. Este însă și o învățătură transmisă dincolo de veac a însemnătății pentru orice stat a politicii din afară. Sfânt și domnitor, Constantin Brâncoveanu continuă a fi cu noi, a ne sfătui și a ne dojeni, a ne da învățăturile sale, a ne îndruma pe drumurile atât de grele pe care ne‑a dus cursul istoriei noastre, a ne îndemna sa nu uitam ceea ce suntem și mai ales ceea ce datorăm neamului nostru și nici a uita vreodată neînfricata jertfă a acestui domnitor și a fiilor săi, subliniază Academicianul Prof. Univ. Dr. Dan Berindei, în studiul său. 

Insemnarile mele sunt foarte putine, cateva picaturi fata de abundenta harului care curgea din cuvintele Parintelui Porfirie, din rugaciunea si din viata lui si adapa adancul sufletului, ca sa creasca „doua frunzulite verzi”, asa cum spunea Parintele, sa vina harul lui Dumnezeu sa le incalzeasca, sa creasca.  Si nici nu poate fi descris in cuvinte ce iti transmitea de fiecare data cand te apropiai de el, pentru orice motiv.  Parintele Porfirie spunea chiar, cu o bunatate extraordinara, care se vedea pe chipul lui, ca ar vrea sa ii primeasca pe toti si sa le vorbeasca tuturor, chiar si celor care se duc la el din curiozitate.

Αna Kostaku