Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăvirii, al iscodirii, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul întregii înţelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să îmi văd greşelile mele şi să nu osîndesc pe fratele meu. Că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor. Amin.

Această carte conține convorbirile duhovnicești ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic și se referăîn principal la anii 1970 și 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalități și-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experiență bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deși, de ce nu și aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăși rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulți. Discursurile și articolele sale nu au nevoie de nicio explicație sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândești dreptul de a comenta, căci este puțin probabil ca mulți dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeași lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire și recunoștință.

Omul este o fiinţă foarte contradictorie. Pe de o parte, noi suntem predispuşi spre tihnă, echilibru: un om flămând vrea să mănânce şi să se sature, unul obosit – să se odihnească şi să se refacă. Pe de altă parte, tindem, dimpotrivă, spre pierderea echilibrului, spre creaţie, spre experimentare. Omul se naşte în această lume cu aptitudini şi talente proprii. El simte bucurie atunci când este suficient de sensibil pentru a le descoperi, dar şi destul de curajos pentru a le dezvolta şi exprima. În acest sens, noi ne realizăm asemănarea cu Dumnezeu. Conform teologiei ortodoxe, Dumnezeu a creat lumea din dragoste. Probabil că şi noi, asemenea Creatorului, avem un surplus de putere, de energie. Această putere lucrează în copii sub forma curiozităţii nestăpânite pentru felul în care este alcătuită lumea.

Aceeaşi putere îi alimentează pe oamenii ştiinţei în cercetările lor a lumii pământeşti. Există oameni care o realizează prin slujire şi artă. Dacă ne obişnuim să ne oprim în năzuinţa noastră spre cunoaştere, creaţie sau slujire, energia neconsumată nu dispare, ci poate să înceapă să lucreze împotriva noastră, bunăoară, prin depresie sau dependenţe. 

—Ascultati! Ascultati! Regele Vladimir declara concurs de sculptura in Piata Florilor.

In oraşul Luminii artistii sunt persoane importante.  Iar cel care va castiga acest concurs va avea o stea de aur in Coltul Artistilor, cu numele lui gravat in colturi.  Insa pe artistul castigator, pe marele sculptor, care va impodobi orasul sau cu capodopere, nu-l va afla nimeni.  Un oras intreg il va cauta, pana cand il va descoperi Artistul Vesnic, care ne cunoaste pe noi toti.

O povestire despre frumusetea smereniei, care ne aminteste ca tot ceea ce noi ascundem in simplitate, cantareste o vesnicie…

Aceasta carte are legatura cu tot ce se intampla in jurul nostru.  De ce justitia e miza suprema?  De ce o ordonanta poate declansa un razboi civil sau poate fi pretextul pentru declansarea lui?  Ma tem ca nu are cine sa raspunda.  Oricat de delicati am vrea sa fim, realitatea e una singura.  Sunt constient ca am scris o carte incomoda, dura, enervant de realista, asa cum este si Un procuror acuza. O nebuna si-a revenit in mod inexplicabil.  O suspecta de crima organizata a eludat inchisoarea in mod miraculos.  Si a inteles din ce univers al tenebrelor a scapat.

Observ ca se vorbeste frecvent de realitatea sumbra.  Dar vorbele zboara.  De aceea nici nu sunt atat de primejdioase.  Cu totul altceva este cuvantul scris.  Cuvantul scris poate deveni document, poate marca istoria.  De aici vine teama.  Ma intreb din nou: unde sunt teoreticienii dreptului, cei care ar putea emite puncte de vedere insumontabile?  Tac.  De aceea am scris aceasta carte.  Pentru ca ei care ar trebui sa lamureasca lucrurile acestea sunt marii absenti ai istoriei pe care o traim astazi.

Sergiu Ciocarlan

In cuprinsul lor, Proloagele nu sunt altceva decat o largire si o talcuire a Calendarului, care el insusi este numai o parte din Cartea cea tainica a Vietii (Apocalipsa 3:5).  Spun numai o parte, pentru ca nu sunt pomenite toate, ci numai o mica parte din multimea fara de numar a fericitelor suflete ce au urmat cu ravna lui Hristos, au implinit Legea Lui si au mostenit Imparatia Sa cea vesnica.  Toate numele lor, stiute si nestiute de noi, sunt scrise in Cartea cereasca a Vietii, iar Calendarul nostru este doar o mica parte din acea necuprinsa Carte a Vietii, cunoscuta intru totul numai de Judecatorul cel Vesnic si Atoatestiutor.