Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Am intrat sub un acoperiş pentru a mă adăposti puţin de vremea rea. Lângă mine s-au înghesuit și alții. Îndată ce vremea s-a indreptat, cei mai mulți au năvălit în clădirea de alături. Se pare că era o biserică. Am intrat și eu ca un tâlhar. Oare m-or fi văzut cineva? Nu de alta, dar aș fi rănit-o pe bunica și ar fi început anchetele și întrebările. 

...Flăcări noi îmi pătrundeau în piept. Cele rostite de preot, bunica le spunea de mulţi ani, dar cu alt înţeles. Însă nu cumva aveau acelaşi înţeles, dar noi n-am vrut să le vedem astfel? Dar bunica? Exclus. Bunica este cadru de partid, este o autoritate pe care o respectă toţi, nu este o femeie habotnică a bisericii. Dar iarăşi... dacă bunica... nu, nu, i-ar fi retras toate rangurile şi ar fi trimis-o în Siberia. 

Ieșind din biserică, ceilalți făceau plecăciune adâncă și semnul Crucii. Dar eu... eu cum aveam să plec? Fără plecăciune, fără semnul Crucii? Aş fi dat de bănuit. Mai bine să plec ultimul... Dar n-am apucat... 

Romaniei de astazi si Bisericii noastre nu le lipseste vocatia, nu le lipseste chemarea lui Dumnezeu, nu le lipseste posibilitatea de a darui, prin Dumnezeu, celorlalti bucurie.  Ce le lipseste este capacitatea de a iesi cu fruntea sus din toate incercarile nevocationale la care ne supun cei care ne spun ca vocatia noastra nu are sens.

E clar ca pentru un crestin solutia si raspunsul la incercarea lui de a izbavi mediocritatea din el sunt in intalnirea cu Mantuitorul Hristos.  Exista o capacitate a Mantuitorului de a te seduce si a ridica de fiecare data nivelul capacitatii tale de a stoarce informatii, de desavarsire a comunicarii.  Mediocritatea nu se poate vindeca doar prin informare, ci de fiecare data trebuie, de fapt, sa asumi altceva decat ce-ai facut pana atunci: sa asumi un mod de viata pe care Hristos ti-l propune si in care Mantuitorul Hristos este parte integranta.  Mantuitorul nu locuiește la limita exterioara a mediocritatilor noastre, ci, daca vrem sa le vindecam, trebuie sa-L asezam in limita interioara a mediocritatii noastre, sa-I dam de lucru in aceasta limita.  Sa-I oferim posibilitatea, ca Domn si Dumnezeu, de a fi cu adevarat rodnic in inima noastra.

Pr. Constantin Necula

Fata „de modă veche” nu trebuie privită ca modelul perfect, ci ca o posibilă variantă îm­bunătățită a fetei timpurilor noastre, care, din nefericire, pare să ignore sau să se rușineze de vechile obiceiuri bune – acelea care fac ca o femeie să fie cu adevărat frumoasă și demnă de stimă, și căminul să fie, datorită ei, ceea ce trebuie să fie cu adevărat: un loc fericit, unde părinții și copiii, frații și surorile învață să se iubească și să se ajute unii pe alții. 
Dacă întâmplările prin care trece mica Polly ne pun pe gânduri sau ne oferă o lecție ce poate fi învățată, atunci, în ciuda multelor greutăți pe care le‑am întâmpinat, pot spune că nu mi‑am neglijat cu totul datoria față de tinerii – băieți și fete – pentru care este o onoare și o plăcere să scriu, căci ei mi‑au fost întotdeauna cei mai buni îndrumători, cei mai îngăduitori critici și cei mai apropiați prieteni. 

Dacă e bine să‑i faci pe atei mai puţin siguri de inexistenţa lui Dumnezeu, este la fel de bine să‑i faci pe teologi mai puţin încrezători în speculaţiile lor. Ar fi chiar extrem de interesant să vezi la fa­cultăţile de teologie o catedră de ateism, care i‑ar putea face pe teologi mai puţin gratuiţi în afirmaţii­le lor superficiale, mai sensibili faţă de omul concret care suferă şi al cărui drum spre Hristos este atât de adesea obstrucţionat de ansamblul unor speculaţii confuze. Nu repari sistemul de încălzire în timpul incendiului şi nu stai pe gânduri în momentul în care lumea se prăbuşeşte. Toate forţele noastre cre­a­toare trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării – bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără prin­tre prietenii Mirelui. Şi, dacă s‑ar ivi momentul de a ne vedea înlăturaţi din viaţa socială, ar fi bine ca generaţia aceasta să fie suficient de matură pentru a putea fi generaţia „mărturisitorilor”, a celor care – aşa cum prea frumos spunea odinioară Scrisoarea martirilor din Lyon – vor fi pregătiţi să „stea de vorbă cu Hristos”. Sarcina noastră istorică nu este de a recu­pera formele creştinismului primar, ci de a regăsi acel Maran atha – „Vino, Doamne!” – al începutului şi, de aici, comuniunea cu Biserica ceasului de pe urmă – ceasul care asigură actualitatea tuturor timpurilor, care conferă actualitate mesajului creştin.

Paul Evdokimov

„Pavel a văzut o lumină care nu avea sfârşit nici în jos, nici în sus şi nici împrejur; o lumină fără de ho­tar i‑a apărut, strălucind în jurul lui, ca un soare infinit mai luminos şi mai mare decât universul; şi, în mijlocul acestui soare, el însuşi sta, devenit nimic altceva decât un ochi.” Aceasta este vederea slavei de care ne putem a­pro­pia prin chemarea numelui lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus face ca strălucirea Schim­bă­rii la Faţă să pătrundă în toa­te ungherele vieţii noastre.

Mitropolitul Kallistos Ware

Prin stăruinţa în Rugăciunea lui Iisus, cugetul atinge o stare de dulce liniştire şi pace... Cu cât cade mai multă ploaie pe pământ, cu atât el devine tot mai moale; tot astfel, cu cât chemăm mai mult sfântul nume al lui Iisus, cu atât se pogoară în pă­mântul inimii noastre tot mai multă bucurie şi veselie. Când soarele răsare deasupra pământului, se face lumină; când slăvitul şi sfântul nume al Domnului nostru Iisus Hristos străluceşte neîncetat în minte, se nasc nenumărate cugetări strălucitoare ca soarele.

Sfântul Isihie Sinaitul