Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești” de­spre care vorbește Sfântul Teofan Zăvorâtul și care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de față vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra medicamentelor duhovnicești pe care le propune împotriva ei Tradiția Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Prin toate minunile sale, Sfântul Columba le-a ieşit şi le iese în întâmpinare semenilor, slujindu-ne pe toţi şi străduindu-se să ne câştige pentru Patria cea de Sus. Cu ajutorul lui Dumnezeu el a preschimbat apa de izvor în vin spre a se putea sluji jertfa euharistică, a rostit nenumărate prorocii care toate s-au împlinit la vremea lor, i-a vădit pe ce-i care minţeau lui Dumnezeu şi pe cât s-a putut i-a îndrumat pe calea cea bună, manuscrisele copiate de el au căzut în apă şi au rămas neatinse de puterea acestei stihii vreme îndelungată, iar un cuţit binecuvântat de el şi-a pierdut puterea de a mai tăia vreodată. Tot el a fost văzut de mai mulţi ucenici strălucind întru slava luminii cereşti, a îndulcit roadele amare ale unui pom, a scos din robie, a înmulţit cu măsură averi numai prin puterea binecuvântării sale, a împăcat-o şi a îndreptat-o pe o soţie care se lepăda de dragostea soţului său din pricină că era urât, a îmblânzit furtunile de pe mare numai prin cuvânt, a tămăduit boli incurabile, a biruit puterea vrăjitoriilor, i-a înfrânt pe draci, a stăvilit ciuma, a izbăvit din morţi năpraznice, a preschimbat apele vătămătoare în ape vindecătoare, pe lângă toate acestea săvârşind cu dar prorocesc nenumărate alte semne dumnezeieşti.

La rugămintea unui ucenic apropiat, Sfântul Columba a destăinuit despre sine, ca ?i cum ar fi vorbit despre altul: „Sunt unii, măcar că foarte puţini, care sunt învredniciţi de harul dumnezeiesc să vadă cu totul limpede şi deosebit toată întinderea lumii şi să îmbrăţişeze înlăuntrul puterii minţii lor în chip minunat lărgită marginile cele mai depărtate ale cerurilor şi ale pământului în aceeaşi clipă, ca şi cum toate ar fi luminate de o singură rază de soare”.

Colecția Materikon

Prin firea lor, femeile sunt chemate să oglindească duhul nelumesc în lumea aceasta vremelnică. Deși adeseori ascunse de privirea obișnuită, prin virtutea smereniei lor, sfintele și dreptele femei au luminat duhovnicește calea către tărâmul ceresc în toate timpurile. Între ele strălucește chipul acestei eroine din zilele noastre, Fericita Eufemia de la Ravanița (Serbia), așa cum este înfățișată în biografia de față, scrisă cu dragoste de credincioasele ei fiice duhovnicești.
Maica Eufemia a avut un minunat farmec și tărie a duhului. Înfățișarea sa din afară era oglin­direa înclinației sale spre rugăciune. Lucra­rea sa din afară nu avea limite. Ca tânără ne­voi­toare mireană ea a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu din sat în sat; a călăuzit marea ei obște și sute de mireni printre primejdiile trupești și duhovnicești ale celor Două Războaie Mon­dia­le și sub jugul comunist; a întemeiat orfe­li­na­te, a educat tineri și a tradus scrieri patristice pen­tru învățătura duhovnicească a poporului său.
Lăuntric, stareța Eufemia a trăit în duhul vechilor Părinți ai pustiei: în post, în priveghere de toată noaptea și dormind doar așezată. Pentru aceasta Dumnezeu i‑a dăruit darul înainte‑vederii și al tămăduirii.
Înnoitoare a șase mănăstiri, ea a reîntemeiat viața mo­nahală chi­no­vială în țara sa în așa măsură, încât rânduiala monahală așezată de ea s‑a folosit în mănăstirile de maici din întrea­ga Serbie.

Ediția de față reprezintă reeditarea volumului "Fericita Eufemia a Serbiei. Viata unei starete apostolice" apărut la Editura Sophia în 2010.

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

Fără iertare – aşa cum ştim din însăşi Rugăciunea Domnească – nu se poate intra în veşnicia cea fericită de dincolo.

Fără iertare nu se intră în pacea şi liniştea sufletească de aici.

Luptându-ne cu resentimentele şi cu pornirile de răzbunare, ce tulbură de atâtea ori viaţa fiecăruia, avem nevoie, pentru a ne păstra sănătatea duhovnicească şi sufletească (să nu uităm că şi cea a trupului depinde într-o măsură însemnată de cele de mai înainte), de orice mijloc care ne poate ajuta să împlinim fundamentala poruncă a iertării.

Cartea de faţă, rod al colaborării dintre un psiholog şi un filosof, abordează dificila problematică a iertării călăuzindu-se după duhul credinţei, iar totodată vorbind limba acestui secol, ţintindu-i îngrijorările şi zbuciumurile, pentru a ne uşura calea spre bucuria iertării şi împăcării.

Maica Domnului de la Tihvin, care se păstrează acum la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din oraşul Tihvin, este una dintre cele mai cinstite icoane de pe întreg cuprinsul Rusiei. După o veche tra­diţie, aceasta este zugrăvită de către Sfân­tul Apostol şi Evanghelist Luca și despre ea Maica Domnului a spus: „Darul meu să fie cu această icoană!” Icoana a ajuns din Bizanţ în Rusia, după mărturia mai multor cronici ruseşti, în anul 1383, „purtată fiind de către o mână nevăzută prin văzduh şi strălucind asemenea soarelui”.
La rugăciunile făcute înaintea acestei icoane s-a săvârşit încă din vremurile de demult mulţime de minuni şi tămăduiri. Ajutorul dat de Maica Domnului prin icoana sa de la Tihvin nu a încetat însă nici în zilele noastre. Mărturiile consemnate în această carte sunt o dovadă în acest sens...

Astăzi, poate mai mult decât în alte epoci, având în vedere și dificultățile legate nu numai de supraviețuirea noastră materială ci, în principal, de posibilitatea de a ne practica și mărturisi credința, de a ne crește copiii în valorile tradiționale creștine, de a ne exprima libertatea de conștiință etc., există un sentiment mai puternic al apropierii de acele vremuri de pe urmă, descrise simbolic în Apocalipsă. 
Părintele Athanasie vorbește, cu discernământ, în favoarea unei înțelegeri depline și exacte a momentului acum în care trăim și a felului cum se cuvine să‑l întâmpinăm, iar nu să ne preocupăm exclusiv de problemele care vor veni, și să cădem într‑un fel ghicire a viitorului, care este cu totul nefolositoare sufletește. Părintele nu este un tâlcuitor științific al textului Apocalipsei, ci un creștin care își pune importanta problemă a modului cum vor trăi, mai exact cum vor rezista, în acele vremuri primejdioase, cei credincioși. Când vor fi acele presiuni de închinare la Antihrist, fără precedent în istorie, oare cum vor rezita creștinii? Chiar pe baza textului cărții Apocalipsei, părintele răspunde:
„Cu adevărat, păzirea poruncilor și credința în numele lui ­Iisus Hristos este acea axă bipolară pe care se sprijină această virtute atât de fundamentală și atât de necesară a răbdării. Păzi­rea poruncilor naște curăția inimii, iar credința în Iisus Hristos aprinde flacăra iubirii. Acestea două împreună atrag harul lui Dumnezeu, iar rezultanta tuturor acestora creează minunea răbdării, a rezistenței”.