(lipsa text)

Acest Acatist ne indeamna sa fim uniti prin tainice legaturi de iubire cu cei ce au incheiat strabaterea cailor lumesti prin jertfa suprema. Sa cerem ajutor eroilor si martirilor nostri sa ne invete taina rabdarii, pentru ca atunci cand vom fi chemati sa depunem propria noastra marturie sa nu sovaim, sa fim hotarati si puternici, ca sa fim biruitori in duh, asa cum au fost ei. 

Din cuprins: 
Canoanele Sfintilor Apostoli 
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) 
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon 
Sinodul Trulan (692).. 

(lipsa text)

Tot ce ni se intampla este pentru ca noi sa ne trezim mai mult, sa ne formam duhovniceste mai mult... O suferinta nu si-a atins scopul "terapeutic" daca n-ai iesit cu un folos duhovnicesc din ea... 

In zilele noastre rele, s-au inmultit pacatele oamenilor, hulele, necredinta, lipsa de evlavie, desfranarile, nedreptatile, calomniile, pornografia, nerusinarea barbatilor si a femeilor, transformarea barbatilor in femei si a femeilor in barbati, prefacerea barbatilor si a femeilor in demoni, imoralitatea, putoarea si imputiciunea, si toata scarba.  Pentru aceste multe pacate vine de obicei mania lui Dumnezeu asupra fiilor necredinţei.  De aceea, trebuie sa fim mereu pregatiti prin pocaintă si spovedanie.  Un lucru aduce indreptarea: pocainta sincera si adevarata.  Prin pocainta se iarta toate si omul se apropie de Dumnezeu.  Ea este mijlocul prin care se mantuiesc oamenii, dar astazi nu mai exista, este floare rara.  Preabunul Dumnezeu sa ne fie milostiv si sa nu ne rasplateasca dupa faptele noastre.  Sa fim pregatiti si sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne acopere si sa ne pazeasca.  Va las sub ocrotirea lui Dumnezeu si a Sfintei Sale Maici, si a tuturor sfintilor.  Iubiti-L pe Dumnezeu, aveti rabdare si tineti poruncile Lui, pentru ca si El sa va iubeasca si sa va mantuiasca.

Parintele vostru duhovnic,
Arhimandritul Filotei Zervakos

Traim intr-o perioada in care oamenii se afla intr-o mare confuzie spirituala, chiar si lucrurile cele mai importante fiind privite adeseori doar formal.

Cei mai multi dintre tinerii care vor sa se casatoreasca, intrebati daca vor sa se si cunune, raspund ­intotdeauna afirmativ.  Si in cazul botezului unui copil, raspunsul va fi unul pozitiv: Sigur ca da! Cum sa ramana copilul nebotezat?  Daca Taina Cununiei se dovedeste atat de necesara, se pune insa o alta intrebare: Pentru ce?

Lumea savarseste anumite lucruri si nu stie de ce: Toti oamenii fac asa – inseamna ca asa e bine si asa trebuie sa fac.  Ai mers la biserica, ai aprins o lumanare si, desigur, te gandesti ca Dumnezeu nu va cere mai mult de la tine.  La fel si cu cununia: te cununi, iar dupa aceea esti ca si cum nu te-ai fi cununat.

Un raspuns corect la aceasta intrebare este cat se poate de important.  Tinerii aflati in pragul casatoriei il pot gasi chiar intre filele acestei carti, care le este destinata...

Aceasta carte e un poem.  O curgere de frumusete interioara cum rar mi‑a fost dat sa descopar in lecturile cotidiene.  Autorul‑personaj creste sub ochii cititorului si se lasa prins in icoana.  De altfel, autorul cartii este un om care si‑a hranit libertatea duhovniceasca din convertirea imaginii in icoana.  Un poem despre viata curata, moarte si inviere, un poem de­spre Hristos in tot si in toate.  Un poem‑pathos ale carui strofe, legate cu sange si viata, alcatuiesc un comentariu la Evanghelia Mantuitorului in cel mai personal mod cu putinta.

Cum sa nu tresara inima in tine, cititor fiind, cand in maini tii o carte‑inima, un neasteptat poem‑inima?!  Si afli, cuprins de uimirea smereniei, ca „viata omului este istoria unui graunte care se alimenteaza de undeva din adancuri, se umple de lumina cu o maturitate aurie asemenea cerii de albina pentru ca, mai tarziu, dupa ce a cazut pe pamant, sa creasca inaltandu‑se pana la cer.  Asta, desigur, daca nu va putrezi in temnita intunecata si umeda a raului”.  O carte‑cutare.  Pe care, citind‑o, te redescoperi altul.  O tra­du­cere lina, dintr‑o rusa pasnica si daruitoare de malini infloriti in suflet.

Vladut Diaconescu este un copil obisnuit al acestor zile.  Are doar o inima mare, pe care multi de varsta lui nu au dobandit-o.  Inima de copil este aceea care deschide usile indurarilor ceresti, portile milostivirii, ale iubirilor dumnezeiesti, este cheia care descuie Raiul si chezasa a toata bunatatea, si ea se poate castiga la orice varsta a vietii noastre pamantesti, de catre oricare dintre iubitorii de Adevar, Bine si Frumos.

Avva Zosima este numit de catre Sfantul Teodor Studitul „podoaba a smeritei cugetari”, iar viata lui este infatisata ca pilda vrednica de urmat a statorniciei intru nevointa – alaturi de a celorlalti mari parinti ai pustiei: Antonie, Ilarion, Pahomie, Eftimie, Sava, Dositei, Marcu.

Pilduitoare, in sfarsit, pentru faima Sfantului si pentru pretuirea pe care au avut-o fata de dansul contemporanii sai, este si o intamplare pe care o pastreaza Avva Dorotei.  Era, zice, un frate oarecare, ce a fost stapanit de demonul mandriei.  Si daca ii spunea vreun alt frate ceva, il scuipa si zicea: „Cine este acesta? Nimeni nu este vrednic, fara numai Zosima si ucenicii lui”.

Prin minunatele si cu adevarat folositoarele sale Capete, Avva Zosima ne indeamna spre izbavirea dintru alipirea patimasa de lucrurile materialnice, ca piatra de temelie – dar si criteriu de cunoastere – a adevaratei libertati launtrice; el scoate la lumina valoarea si maretia smeritei cugetari si a blandetii, aratand ca toate cele ce privesc lupta duhovniceasca atarna de voirea omului, fiind de neaparata trebuinta, in acelasi timp, si impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc.