Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Stareţul Siluan este parte a unei culturi monastice tradiţionale, înrădăcinată în Evanghelie şi în înţelepciunea antică, mai ales cea stoică, şi a unei inspiraţii profetice care luminează modernitatea până în străfunduri şi o depăşeşte din interior. Limitările culturii monastice, precum rituaismul şi comunitarismul adeseori greoi al ortodoxiei contemporane, sunt dizolvate în lacrimile Sfântului Siluan şi în universalitatea rugăciunii sale. Stareţul vindecă abisurile modernităţii concentrând-o pe Înviere. El rămâne pentru noi unul dintre marii martori ai metamofozei contemporane a creştinismului, prin care Dumnezeu desăvârşeşte descoperirea Numelul Său în totala golire de Sine a Crucii, din mărturia lui Siluan înţelegem că iadul nu se deschide spre nefiinţă, ci spre nădejde, întrucât Hristos Se pogoară neîncetat în adâncurile lui.
Reluând învăţătura Stareţului, părintele Sofronie vine în sens invers tuturor imaginilor imperiale şi politice ale lui Hristos şi Îl arată în punctul cel mai de jos al piramidei răsturnate a creaţiei: punctul pe care apasă întreaga piramidă a fiinţării bolnave şi decăzute. "Creştinul merge în jos, acolo, în adâncul piramidei răsturnate, unde se adună o greutate zdrobitoare, unde este şi Cel ce a luat asupra-Şi păcatul lumii, Hristos". Se poate - şi trebuie - "să ne iubim aproapele ca pe sine" în virtutea unităţii ontologice a omenirii restaurate în Hristos pentru ca afirmaţia fratele nostru este viaţa noastră să fie trăită în sensul cel mai realist.

Olivier Clement

Cartea cuprinde Prohodul Adormirii Maicii Domnului și pricesne de procesiune închinate Maicii Domnului

"Înflorirea stăreţismului rus începe către ultima treime a secolului al XVIII-lea, îşi atinge apogeul în secolul următor şi continuă, fără a se întrerupe, până la revoluţia din 1917. Astfel, această tradiţie duhovnicească se iveşte odată cu reînnoiorea vieţii monahale din Rusia, din vremea în care arhimandritul Paisie Velicikovski face să renască adevăratul cenobitism în mănăstirile din Moldova, de unde ucenicii lui se răspândesc în ţara sa, mai cu seamă în regiunile Kaluga, Kursk şi Orel. Ea se sfârşeşte - sau cel puţin devine imperceptibilă pentru ochiul din afară - în momentul în care monahismul cenobitic dispare în Rusia, sub revoluţie."

Vladimir Lossky

Acest volum ofera cititorului interesat o incursiune fascinanta in lumea duhovniceasca a Parintilor desertului, o lume vie si practica al carei deziderat major era un mod de viata intemeiat pe iubire si jertfa, pe lupta impotriva patimilor si sfintenia vieții.

Prima parte a lucrarii prezinta tema paternitatii duhovnicesti in toate semnificatiile sale de profunzime, in timp ce partea a doua ofera o analiza patrunzatoare asupra unor teme specifice spiritualitatii desertului (puterea exemplului personal, tacerea, ragazul sau chipul bland si senin al avvei), precum si portretul spiritual a trei figuri exemplare din traditia pustiei egiptene (avva Antonie, avva Macarie Egipteanul si avva Arsenie).  In fine, ultima parte schiteaza, in mod clar si concis, tema imbatranirii din perspectiva duhovniceasca, iar in acest sens, Parintii deserului, prin modul lor de a trai, ne pot (re)invata cum sa imbatranim frumos.

Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit 

Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă stă scris în Evanghelie (Mt. 10, 23). Supunându-se acestei porunci divine, sute de mii de ruși și-au părăsit, în 1917, casele părintești și s-au răspândit în toată lumea, din Extremul Orient, trecând prin Europa , până în America de Sud. Câțiva ani mai târziu, grecii din Asia Mică au avut parte de aceeași soartă. După Al Doilea Război Mondial, un alt val de emigranți din Rusia, Serbia, România, Bulgaria, s-a adăugat celui precedent. Pronia cerească nu i-a abandonat pe acești nefericiți, dându-le îndrumători spirituali, un fel de Moise. Printre aceștia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici, canonizat în 1994. După ce a părăsit Rusia, a poposit la Constantinopol, apoi s-a stabilit în Iugoslavia, unde a primit preoția. Numit episcop de Shanghai, unde exista o importantă colonie rusă, mai apoi și-a însoțit turma de refugiați în Filipine. De acolo, a poposit pentru scurtă vreme în Statele Unite, apoi a plecat în Franța unde a rămas timp de zece ani, pentru ca, în final, să-și regăsească credincioșii din Shanghai la San Francisco. Acolo și-a petrecut ultimii ani ai episcopatului. Trăind ortodoxia la dimensiunea sa universală, arhiepiscopul Ioan, cutoae că era profund atașat de pământul rusesc, a fost păstorul tuturor popoarelor printre care a locuit: sârbii în Iugoslavia și diaspora, grecii în Bitola și Shanghai, chinezii în Shanghai și San Fancisco, români, francezi, olandezi, americani... Om al rugăciunii, care și-a dăruit viața turmei sale, a avut darul faerii de minuni. Bazată pe numeroase documente și mărturii ale fiilor săi sufletești, prezenta biografie este departe de o hagiografie. Să lăsăm timpului și în seama altora grija de a desavârși această icoană.

O carte provocatoare, prin titlul ei, și mult lămuritoare, prin conținutul ei. Lucrarea ne arată că evoluția spontană a cultului divin, marcată uneori de evoluția intenționată, indiferent cum vrem să o numim pe aceasta din urmă, a conservat și a aprofundat mereu unul dintre scopurile esențiale ale cultului divin, acela de a ne oferi experiența deplină a vieții în Hristos. Nădăjduind că toți aceia care o vor lectura vor dobândi, nu doar mai mai multă cunoștință, ci și mai mult folos duhovnicesc.

Pr. Prof. Viorel Sava