Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Volumul intitulat „Patriarhul meu” reunește 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericești semnate Vartolomeu Diacul și culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În șirul acestor texte se înscrie și un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan și care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovnicești. Textul este prețios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deținea în copie.

Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o folosește de trei ori pe parcursul acestor texte și prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristețile și bucuriile învățăcelului devin tristețile și bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite și cu tonalități diferite, textele reflectă admirația și desăvârșita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providențial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuși în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaștem prin emoția ierarhului care sfințește biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinților lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităților și mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuținează și că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc.

Cartea scoate în lumină două personalități puternice, care se admiră reciproc și care au înțeles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunțare și sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocolește cu obstinație avantajele pe care le-ar putea obține din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăți, provocări, responsabilități, acuzații, calomnii și chiar închisoare, cu desăvârșita conștiință de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii și să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roșie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.

Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă stă scris în Evanghelie (Mt. 10, 23). Supunându-se acestei porunci divine, sute de mii de ruși și-au părăsit, în 1917, casele părintești și s-au răspândit în toată lumea, din Extremul Orient, trecând prin Europa , până în America de Sud. Câțiva ani mai târziu, grecii din Asia Mică au avut parte de aceeași soartă. După Al Doilea Război Mondial, un alt val de emigranți din Rusia, Serbia, România, Bulgaria, s-a adăugat celui precedent. Pronia cerească nu i-a abandonat pe acești nefericiți, dându-le îndrumători spirituali, un fel de Moise. Printre aceștia a fost arhiepiscopul Ioan Maximovici, canonizat în 1994. După ce a părăsit Rusia, a poposit la Constantinopol, apoi s-a stabilit în Iugoslavia, unde a primit preoția. Numit episcop de Shanghai, unde exista o importantă colonie rusă, mai apoi și-a însoțit turma de refugiați în Filipine. De acolo, a poposit pentru scurtă vreme în Statele Unite, apoi a plecat în Franța unde a rămas timp de zece ani, pentru ca, în final, să-și regăsească credincioșii din Shanghai la San Francisco. Acolo și-a petrecut ultimii ani ai episcopatului. Trăind ortodoxia la dimensiunea sa universală, arhiepiscopul Ioan, cutoae că era profund atașat de pământul rusesc, a fost păstorul tuturor popoarelor printre care a locuit: sârbii în Iugoslavia și diaspora, grecii în Bitola și Shanghai, chinezii în Shanghai și San Fancisco, români, francezi, olandezi, americani... Om al rugăciunii, care și-a dăruit viața turmei sale, a avut darul faerii de minuni. Bazată pe numeroase documente și mărturii ale fiilor săi sufletești, prezenta biografie este departe de o hagiografie. Să lăsăm timpului și în seama altora grija de a desavârși această icoană.

Manual pentru Facultatile de Teologie, ed. a IV-a

Confession and Communion (Spovedanie si comuniune), IPS Andrei Andreicut - Editura Renasterea

The Holy Fathers talked about the Holy Trinity having salvation in their minds as the restauration of the communion. The teaching about the Holy Trinity „has no sense at all if we do not remember that its purpose is to sustain the Christological and pneumatological premises that are being debated. The Incarnated Logos and the Holy Spirit are not to be met and experienced at first as divine workers for salvation, only after that it is revealed that They are only one God.”

Trei instituții îi educă și îi formează pe tineri: Familia, Biserica și Școala. Totul începe în familie. Aici este mediul în care se formează viitorul om. Părinții au o responsabilitate deosebită în ce privește devenirea copiilor lor.

Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit