Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne ocârmuiesc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și întru noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, care răzbate din noi – căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste și bunătate. Dacă purtăm întru noi gânduri rele, diavolești, atunci și pacea noastră lăuntrică se nimicește.

Sfinții Părinți spun despre gânduri: „Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea cea Dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc voiește ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui Dumnezeiești: vrea să fim cu toții plini de dragoste, pace, mângâiere, bucurie, adevăr, virtute.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Cartea de faţă, intitulată modest „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe, ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu,” a fost alcătuită de Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ungrovlahiei (1765–1834), ca o anthologie a prieteniei celor doi mari Sfinţi Părinţi ai veacului al patrulea, precum mărturiseşte tipograful Pafnutie în prefaţa intitulată „Cătră cititoriul”: „Mitropolitul Grigorie, fiindcă marele Vasilie au fost ca un suflet în dooă trupuri cu Bogoslovul Grigorie, tălmăcind câteva Cuvinte, Epistolii, Stihuri de ale Bo¬goslovului Grigorie, le-au unit cu ale marelui Vasilie, ca să se cunoască că precum în viiaţă au fost iubiţi şi uniţi, aşa şi în Cartea aceasta să fie uniţi”. Grigorie Dascălul (proslăvit între sfinţi în anul 2006), este unul dintre vestiţii traducători ai scrierilor patristice din obştea Stareţului Paisie de la Neamţ. Numele lui Grigorie este legat de un alt mare traducător nemţean, Gherontie, care i-a fost şi duhovnic, şi cu care a tradus mai multe scrieri patristice. După moartea duhovnicului şi împreună-truditorului său, Grigorie, ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei (1823-1834), va continua nevoinţa tălmăcirii şi tipăririi scrierilor patristice, reuşind să tipărească şi câteva manuscrise ale altor traducători nemţeni.

Anthologia Mitropolitului Grigorie, publicată în 1826 la Bucureşti, la trei ani după urcarea sa în scaunul Ungrovlahiei, nu este însă nici mică, şi nici neînsemnată în ce priveşte conţinutul. În cele 379 de pagini format mare (21x30,5 cm) ea adună câteva dintre cele mai reprezentative scrieri ale Sfântului Vasilie (cele nouă „Omilii la Exaimeron”, împreună cu cele două omilii „Despre Facerea Omului” şi cea „Despre Rai”; două lucrări ascetice, „Aşăzământuri călugăreşti” şi „Epistola către Hilon”; apoi încă optsprezece Omilii dintre cele mai cunoscute; la care se adaugă şase Omilii, optsprezece Epistole şi opt Poeme ale Sfântului Grigorie al Nazianzului. Cu excepţia „Omiliilor la Exaimeron”, a celor două omilii „Despre Facerea Omului” şi a celei „Despre Rai” (pe care doar le-a diorthosit), toate scrierile sânt traduse de Mitropolitul Grigorie Dascălul.

(lipsa text)

Ce este credinta Crestina?

Credinta Crestina este invatatura lui Hristos despre cele mai insemnate taine ale fiintei si ale vietii, invatatura pe care oamenii o pot primi numai prin credinta in El, si nu prin propriile stradanii.

Cuprins: 

TÂLCUIRE LA FACERE 
TÂLCUIRE LA CELE ZECE PORUNCI 
TÂLCUIRE LA TATĂL NOSTRU 
TÂLCUIRE LA FERICIRI 
TÂLCUIRE LA ZILELE SĂPTĂMÂNII 
TÂLCUIRE LA LUNILE ANULUI 
INIMA ÎN MARELE POST 
TÂLCUIRE LA SIMBOLUL CREDINȚEI

Sfântul Nicolae Velimirovici este, fără putință de tăgadă, unul din marii scriitori bisericești ortodocși din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a făcut să fie socotit, pe bună dreptate, „Noul Gură-de-Aur al zilelor noastre... și dascăl sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog și părinte duhovnicesc sârb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugetă întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. Poți simți că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marilor nevoitori ortodocși, și mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune, și simte întreaga zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaș.” În chip paradoxal, însă, abia în ultimele decenii publicul român a început să cunoască marea parte a scrierilor sale (chiar dacă, cu niște excepții notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mâna a doua, din engleză sau franceză, și de o calitate mai îndoielnică).

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din prea-plinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor.

În ciuda faptului că „suntem ai celor de ieri,” ne disprețuim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulți dintre puternicii clipei, bătrânețea este înfricoșătoare, nu din pricina dinților căzuți sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoșătoare anume prin faptul că este un vestitor, un mesager venit din veșnicie care ne spune: „E timpul! Pregătește-te!”.

Și cu toate acestea, dincolo de totala noastră nepregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereții veșnice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrânețea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, așezând  pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, întreaga raportare la noi înșine, la cei dragi, la sensuri ce se vor redefini în lumina apropierii de... marea trecere. „Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe, vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”; afirma Mihai Eminescu în celebra-i Glossă.

Bătrânețea ne apare astfel absolut necesară ca timp al pocăinței, al lacrimilor, al rugăciunii și al transmiterii de experiență. O punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie căci singurul lucru pe care știința nu-l poate face este să lupte cu moartea și să o învingă. Sunt încercări, dar aceste încercări sunt cu totul inutile, pentru că moartea râde de puterea celui puternic, de mintea celui inteligent, de nobilimea nobilului, de bogăția celui bogat. Numai de Hristos nu râde moartea. El nu este un om de știință, El nu este un comandant, El nu este un conducător în sensul modern al acestui cuvânt, care comandă oștile. Nu este un milionar, dar este mai puternic decât moartea. El – Singurul Care ne poate izbăvi de frica morții, transformând-o în binecuvântarea întâlnirii cu El!

Vlădica Danilo nu a fost făcător de minuni, făcătoare de minuni a fost însă puterea Dragostei lui. El era un simplu rugător, dar un rugător ale cărui rugăciuni ştiau să ajungă la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu-şi dezamăgea slujitorul credincios. Lucrarea rugăciunilor Vlădicăi izvora din profunzimea credinţei sale şi forţa dragostei sale faţă de Făcătorul şi Părintele său, faţă de Făcătorul şi Părintele celor pentru care se ruga. 
Deseori îl surprindeam pe Vlădica stând îngenunchiat într’una din bisericile Patriarhiei din Peci, punând omoforul său pe capul vreunui credincios care avea trebuinţă de rugăciunea lui şi care credea în puterea acesteia. Vlădica se ruga cu toată fiinţa. La început rostea cuvintele rugăciunii rar şi în şoaptă, iar apoi continua să se roage în gând. Erau momentele când lacrimile, asemenea mărgăritarelor sufletului său, se vărsau din ochii lui. 
Monahia Makaria Obradovici 

Volumul Raiul se dobândește aici întregește viziunea duhovnicească pe care Starețul Tadei ne-a lăsat-o moştenire, spre mântuirea noastră. Suntem răspunzători de gândurile pe care le întreținem, iată un adevăr foarte greu de crezut și de primit pentru omul postmodern, obișnuit să relativizeze orice și, mai ales, să vadă în gând doar o putere psihologică. De obicei, în cărțile duhovnicești întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei așează ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii.

Alte arme din arsenalul războiului nevăzut, pe care ni le propune Starețul Tadei, sunt: smerenia, ascultarea, blândețea, iertarea aproapelui, acceptarea necazurilor. Calea Cuviosului Tadei este una mărturisitoare. El se opune duhului materialist al lumii, se ridică împotriva prorocilor mincinoși care au apărut sau stau să apară, împotriva orientalismelor propagate de curentul New-Age. Mântuirea noastră stă numai în Domnul nostru Iisus Hristos pentru că prin El „firea noastră omenească a pătruns în taina Sfintei Treimi; este un dar nemăsurat.” Ținta vieții noastre este aceeași pentru toți: „Aici ne este dat să ne pregătim pentru veșnicie, să biruim răul, ca niciodată să nu cădem din dragostea Părintelui Ceresc.”
Daniel Mazilu

Prima ediție a volumului a apărut cu titlul: Pace și bucurie în Duhul Sfânt în anul 2010.

Volumul Lidia ne invită să fim în continuare părtași în minunata călătorie misionară întreprinsă de Apostolul Pavel, refăcând cu mintea traseul punctelor istorice marcate de nemuritoarele sale Epistole și coborând mereu, către propriile noastre inimi, în încercarea de a descoperi acolo izvorul de bucurie pură, de nestăvilit și netăgăduit al Vieții celei Noi, pe care el a propovăduit-o cu fiecare fibră a ființei sale.

În Cesareea Antiohiei, însoțit de Varnava, fugind apoi în Listra, ajungând în Ierusalim și Galatia, pornind spre Macedonia, împreună cu Sila, Timotei și Luca, oprindu-se la Filipi, sau săvârșind minunile de pe insula Malta, același Pavel, însuflat de Dumnezeu, vorbește tuturor celor care vor să-l asculte „că prin credința în Acest Iisus Hristos toate păcatele vieții lor de până atunci pot fi iertate, că prin moartea Sa a fost înghițită toată amărăciunea gropii, că izvorul cel preacurat dătător de viață vecinică e descoperit nouă tuturor încă din această viață și că oricine poate sorbi în voie din această apă vie.”

În orașul filipenilor facem cunoștință cu Lidia, o simplă vânzătoare de purpură, dar care este doar una dintre figurile pe care le vom regăsi, însuflețite de periplul fascinant al filelor ce se derulează una după cealaltă: Dionisie Areopagitul, Aquila și Priscilla din Corint, Sosthenes, argintarul Demetrius din Efes, sora și nepotul lui Pavel, prințul Agrippa al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei Irozilor.

Volumul de fața, ni-l dezvăluie pe Pavel, dacă mai era nevoie de această întărire, a fi „un om drept, cu viață sfântă și cu dreaptă judecată.” Așa cum, întru Adevăr, suntem chemați cu toții să trăim și să fim, cu bucuria negrăită a certitudinii că moartea nu este sfârșitul.

Familia Imperială Romanov. Pe calea dragostei și a jertfei
De ce au fost canonizați Împăratul Nicolae al II-lea și familia sa

Toată mizeria și scârnăvia, tot păcatul cuibărit ca un șarpe în inima omului, balaurul cel vechi din adâncuri, a fost slobozit și asmuțit împotriva Țarului și a Rusiei. Iar fiara s-a ridicat și a sfâșiat Coroana, a sfâșiat pe cel care purta crucea împărăteștii slujiri, fiindcă slujba unui Țar aceasta este – să poarte Crucea.

Totul a fost săvârșit în așa fel încât, în ceasul cel cumplit, Împăratul cel mai blând, cu inima cea mai curată și mai iubitoare din câți a cunoscut Rusia, să rămână cu desăvârșire singur. Minciunile murdare și calomniile au fost răspândite mai dinainte pe seama lui și a familiei lui, astfel încât dragostea poporului să se răcească, iar aceștia să-și părăsească Suveranul. (...)

Existența unui asemenea Monarh nu a putut fi acceptată, așadar, cu nici un chip, de vrăjmașii credinței și de cei care se străduiesc prin toate mijloacele să așeze rațiunea și gândirea minții omenești mai presus de orice.
(Sfântul Ioan Maximovici)

(lipsa text)