De la Hristos si pana azi au aparut multe si felurite erezii. Dar care erezie crestina, care eretic a sustinut vreodata ca "Toate religiile slujesc lui Dumnezeu si pe om"? Ortodocsii si ereticii credeau si propovaduiau ca numai o religie "slujeste lui Dumnezeu", iar toate celelate diavolului, deoarece insala si mint si tin pe om departe de lumina si de adevarul mantuitor. Pana si iehovistii, care au intrecut orice masura prin lipsa de evlavie si hulele lor, n-au ajuns nici macar aproape de grozavia ecumenismului. Multi monstri a nascut iadul in vremurile noastre, dar de marimea ecumenismului nu este nici unul! 

Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, a trasat o cale scurta si luminoasa pe cerul Bisericii Ortodoxe, iar acum se odihneste aproape de Acela pe Care atat de mult L-a iubit in toata viata sa.

Principiul de temelie al Staretului a fost dorinta de a predica Evanghelia in dar, dupa exemplul Sfantului Apostol Pavel, sa slujeasca Biserica fara cea mai mica rasplatire materiala.  De aceea in toata viata sa a ramas fara subventie si asigurare, economisindu-si cele de trai, mai ales in primii ani ai slujirii sale preotesti, din corecturile publicatiilor Astir ale Fratilor Papadimitriu.  Parintele Epifanie in toata viata sa si-a aruncat grija spre Domnul si filosofia lui cea mai inalta - asa cum o caracteriza - era cererea liturgica: pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.

Secolul al XVI-lea a fost secolul marilor prigoane.  Cu toate acestea, s-au pastrat multe istorisiri si povestiri deosebite de la cei care au cunoscut indeaproape dragostea si virtutea Sfantului David, care au auzit invatatura lui si au admirat prezenta sa luminoasa.  Exista asadar, multe date si povestiri care pot completa chiar cu amanunte biografia alcatuita de monahul Hristofor.  Scrisa in limba greaca veche, neinteleasa astazi de oamenii simpli si de tinerii care nu o mai invata in scoli, biografia aceasta prezinta in linii generale viata Sfantului.

Volumul "EREZIILE CONTEMPORANE - o adevarata amenintare" semnat de Parinte Arsenie Vliangoftis, Doctor in Teologie si Licentiat in Filozofie prezinta cu exactitate stiintifica pericolele venite din partea falsilor invatatori, promotori ai Scientologiei, ai Globalizarii, ai Noii Ordini a Lucrurilor, sincretismului religios si care nu sunt decat niste unelte in mana diavolului ce umbla racnind, cautand pe cine sa inghita (I Petru, 5,8). De asemenea, foarte bine accentueaza diferenta dintre meditatia antropocentrica de tip yoga si rugaciunea hristocentrica a mintii sau a inimii, specifica Ortodoxiei.

Articolele cuprinse in carticica aceasta s-au publicat mai intai in ziarul religios al Atenei Presa ortodoxa.  Ecoul lor a intrecut orice asteptare.  Alcatuite in urma unor indemnuri-rugaminti, si adresate mai ales clericilor, le redau independente unul de altul, ca sa fie mai la indemana celor ce le vor folosi in infruntarea teoriilor potrivnice.  Unii dintre cei care mi le-au cerut, intre care sunt chiar si ierarhi, mi-au declarat ca isi iau raspunderea publicarii lor.

Arhim. Epifanie T. Teodoropulos

Randurile ce urmeaza sunt ale mele si ale tale deopotriva. Ele sunt izvorate din respect, recunostinta si dragoste adanca fata de Staretul Sfintei Manastiri a Cuviosului David, fericitul parinte Iacov Talikis, cel care a adormit spovedind la 21 noiembrie 1991, in cel de-al 71-lea an al vietii sale.

Cuviosul se daruia in intregime rugaciunii si singurul lucru pe care il cerea de la Dumnezeu era sa se poata ruga neincetat.

Dumnezeu a ingaduit sa-l tiranizeze atatea boli, dar i-a daruit si o putere nemasurata in rugaciune.  O traia si se desfata in ea in chip pascal.

Adeseori se lasa prada lacrimilor de bucurie si de recunostinta fata de Dumnezeu.

Noaptea sau dimineata, inainte de a merge la biserica, monahii treceau pe la chilia sa si il vedeau plangand, curgandu-i lacrimile ca paraiasele, insa expresia fetei lui era tot mai luminoasa.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Această lucrare, una dintre ultimele cărţi ale Sfântului Ioan de Kronstadt publicate încă din timpul vieţii acestuia, reprezintă o chintesenţă a înţelepciunii practice dobândite de marele duhovnic şi ascet în urma unei jumătăţi de veac de slujire adusă lui Dumnezeu şi aproapelui, adevărată „şcoală a vieţii duhovniceşti”, cum a şi dorit‑o autorul. 
Poate că cea mai exactă apreciere a însemnătăţii scrierilor sfântului a fost făcută de către părintele Gheorghe Florovsky, celebrul teolog rus: „Acesta este jurnalul unui contemplativ, nu al unui moralist. Şi rugăciunea nu este lirism, nu este doar năzuinţă a sufletului, ci tocmai întâlnire cu Dumnezeu, suflare a Duhului, realitate duhovnicească... La părintele Ioan se deschide din nou calea uitată a cunoaşterii lui Dumnezeu prin experienţă, şi în această experienţă, duhovnicească şi euharistică, este depăşit orice psihologism teologic.”

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

În noua serie de antologii pe care v-o propunem, ­cuvântul plin de har al Sfântului Ioan din Kronstadt devine mai apropiat și mai de folos, feluritele lui cugetări duhovnicești fiind reunite și organizate aici spre o mult mai ușoară și rodnică însușire de către cititori.

„Viața pe care o trăim acum nu este o glumă sau o joacă. Cu toate acestea, oamenii o socotesc drept glumă sau joacă: se joacă în chip nechibzuit cu răstimpul care le‑a fost dat spre a se găti pentru veșnicie, se joacă prin grăirea în deșert. Unii fac haz folosindu‑se de darurile minții lor, alții, de slăbiciunile ori virtuțile lor omenești, alții, prin săvârșirea de fapte de milostenie sau prin iscusința lor de a scrie ori a vorbi frumos. Mănâncă și beau peste măsură, în loc să mănânce și să bea doar atât cât le este de trebuință. Se îngrijesc de îmbrăcăminte, își irosesc timpul îngrijindu‑se de ei înșiși și fac haz pe seama isprăvilor copiilor, în loc să‑i deprindă cu învățătura credinței, a evlaviei și a fricii de Dumnezeu. Întreaga lor viață este o distracție, dar vai de cei ce socotesc viața drept distracție!”
„Omule, dacă Domnul înseamnă totul pentru tine, și tu vei însemna totul pentru Domnul! Și întrucât comoara ta este în inima ta, și Dumnezeu îți cere să‑I dai inima.  Aceasta înseamnă că, pentru a împlini voia cea bună și desăvârșită a lui Dumnezeu, trebuie să lepezi voia ta cea stricată, pătimașă și trufașă.”
Sfântul Ioan din Kronstadt

Cartea de faţă reprezintă o selecție tematică din volumul Viața mea în Hristos, apărut pentru prima dată în 2005. 

Cele mai inalte ranguri dintre toate rangurile de pe pamant, cu care i-a investit pe oameni bunatatea lui Dumnezeu, sunt cel imparatesc si cel preotesc. Celui dintai ii este data puterea deplina, cea mai mare pe pamant, iar acestuia din urma - puterea cereasca - de a inchide si de a deschide cerul, de a lega si de a dezlega pacatele oamenilor, de a-i renaste pe oameni la o viata noua, din cea pieritoarea la cea nepieritoare, din cea necurata la cea curata, de a-i muta din viata cea vremelnica in cea vesnica, de a-i sfinti si de a-i indumnezei.

Si ce om muritor poate corespunde Intru totul Inaltimii si sfinteniei cinului preotesc? Daca luam in considerarea numai faptul ca preotul, stand chiar inaintea tronului lui Dumnezeu in biserica cea pamanteasca, trebuie sa savarseasca atat de des infricosatoarele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, sa mijloceasca pentru toata lumea, pentru bunastarea bisericilor lui Dumnezeu de pe tot pamantul, sa se roage pentru cei vii si pentru cei adormiti, de ce vrednicia ingereasca este nevoie pentru acestea? Iar, daca luam in considerare si savarsirea celorlalte taine, ce sfintenie trebuie, ce bogatie a iubirii lui Hristos din partea preotului? Iar propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, spre a invata, a calauzi pe calea ce duce la vesnicie, cat de inalta si de anevoiasa este aceasta indatorire?!

Aceasta este conceptia ortodoxa despre preotie. Si parintele Ioan de la inceputul slujirii sale preotesti, a constientizat acest sens al preotiei dand sfaturi foarte folositoare pastorilor duhovnicesti, ce sunt incluse in paginile acestei carti. 

Iubirea odihneşte, lărgeşte plăcut inima şi o însufleţeşte, în timp ce ura este dureros de îngustă şi o tulbură. Cel care îi urăşte pe alţii se chinuieşte pe sine însuşi; este cel mai necioplit dintre toţi. Pentru ca să nu-ţi aminteşti de răutatea aproapelui tău, ci să-l ierţi din inimă, adu-ţi aminte că nici tu însuţi nu eşti străin de răutate, ca şi de toate celelalte patimi. Adevărata iubire suportă de bunăvoie greutăţile, necazurile şi truda; rabdă resentimentele, umilinţele, neajunsurile, defectele şi greşelile, dacă nu dăunează celorlalţi; suportă cu răbdare şi blândeţe josniciile şi răutăţile celorlalţi, lăsând totul în seama lui Dumnezeu Cel atoatevăzător, Judecătorul Cel drept, rugându-se ca Dumnezeu să aducă înţelegere celor întunecaţi de patimile nebuneşti. Este neplăcut pentru omul mândru când i se cere să se smerească în faţa celorlalţi; pentru omul invidios când i se cere să arate bunătate faţă de duşmanii săi; pentru omul răzbunător când i se cere să ierte şi să se împace. Să privim la fiecare om cu simplitate şi respect, ca la chipul lui Dumnezeu, şi să nu gândim rău despre el fără motiv. Când ne rugăm în interior sau în exterior, să avem certitudinea că Domnul este cu noi şi în noi. El aude fiecare cuvânt, chiar dacă îl rostim în gând. Să vorbim din inimă, sincer. Să ne osândim sincer pe noi înşine, fără a admite nici cea mai mică scuză. Să avem credinţă că Domnul se va îndura şi nu vom rămâne neiertaţi.

Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate.  Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie.  Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor.  În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre!  Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi.  Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.