Editura Evanghelismos - Libraria ta virtuala!

Carti online gratuite (nou)

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a nascut în localitatea Razboieni, Neamt. Studiaza filosofia si teologia la universitatile din Bucuresti si Heidelberg. În anul 1940 primeste Premiul Regal de poezie pentru cartea "Caligrafie pe zapada". În 1942, este numit secretar de legatie la departamentul Relatii Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României.

Opunându‑se regimului comunist, în 1948 se stabileste în Franta. Romanul sau "Ora 25" îl consacra definitiv în lumea libera, însa descoperirea unei opere aparute în timpul razboiului, favorabila redobândirii Basarabiei, îi va aduce autorului o serie de atacuri violente în presa occidentala. Îsi explica atitudinea într‑un nou roman – "Omul care calatorea singur" –, dupa ce petrece un timp în America. Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom‑stavrofor. Adevarata vocatie a lui C.V. Gheorghiu ramâne însa cea literara.

Dupa parerea mai multor specialisti, romanul "Omul care calatorea singur", aparut acum pentru întâia oara pe piata româneasca de carte, este considerat a fi cea mai buna carte a lui C.V. Gheorghiu, fiind tradus în zeci de limbi.

Parintele Zaharia se inscrie intr-o aleasa scoala de spiritualitate monahala ortodoxa fiind fiu duhovnicesc al vrednicului de fericita pomenire Arhi­mandrit Sofronie Saharov, el insusi ucenic al Sfan­tului Siluan Athonitul. „De altfel, din ravna misionara a Parintelui Zaharia a rodit si continutul acestei carti, care cuprinde cuvantarile duhov­nicesti rostite de Preacuviosia Sa in timpul unei vizite pe con­tinentul american, in anul 2007.  Si, probabil, nu s-ar gresi daca s-ar spune ca „inima", in calitatea ei de insondabil centru al persoanei umane si al vietii ei duhovnicesti, reprezinta pre­ocuparea esentiala a cugetarii teologice a Parintelui Zaharia.  De aceea si titlul acestui volum contine graitoarea formulare a Sfantului Apostol Petru, Omul tainic al inimii”, se mentioneaza in Cuvantul inainte semnat de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.  Aceasta carte este de mare folos, mai ales in anul 2014, ca An omagial al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Impartasanii deoarece acorda o mare importanta pocaintei ca stare si lucrare de innoire duhovniceasca a omului credincios.

De ce L-a trimis Tatăl pe Fiul Său în lume? L-a trimis pe Hristos Domnul să caute comoara Sa pe pământ.
Omul este comoara lui Dumnezeu pe care moartea o ascundea mereu. Pe om îl ascundea sub pământ. Aici L-a trimis Dumnezeu-Tatăl pe Fiul Său să-I caute comoara și s-o aducă în Cer.
Fii binecuvântată, comoară a lui Dumnezeu pe pământ!

Tributar eforturilor practice și concrete de a-i ajuta pe oameni în urcușul lor duhovnicesc, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic împărtășește publicului larg o nouă lucrare sintetică, cu nădejdea că lecturarea ei este extrem de benefică în contextul contemporan. De data aceasta, tema demersului științific și teologic pe care l-a întreprins Înaltpreasfinția Sa este mai anevoioasă, dat fiind faptul că dezbate parcursul sufletului după moarte, aspect care în decursul timpului, din pricina anumitor incertitudini, a generat devieri de la dreapta credință și, implicit, apariția învățăturilor greșite. În excursul său, autorul arată că omul este sortit morții trupești, ca urmare a păcatului și a lipsei de pocăință a lui Adam. Dar cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învață că viața nu încetează după moartea fizică, ci trece într-o existență superioară, în care sufletul, după caz, fie își găsește fericirea și liniștea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, fie este supus chinurilor veșnice. Ca atare, timpul vieții pământești are sens unic: este timpul mântuirii, după cum spune Sf. Apostol Pavel (2 Corinteni 6, 2). Fiecare clipă a vieții se face prilej pentru mântuire, început de sfințenie, ocazie de comuniune cu Dumnezeul Cel viu și întoarcere din abisul împietririi conștiinței, ce avertizează asupra unei stări mai grave decât moartea trupului: moartea spirituală.Sfârșitul vieții trebuie înțeles ca o vreme a culegerii roadelor, o împlinire a lucrării în acest plan orizontal, la care suntem chemați, urmând să culegem răsplata faptelor noastre în planul vertical în ziua hotărâtă de Dumnezeu, considerată ca fiind ultima a acestei lumi: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).

Cartea de fata, care nu este rodul cunostintelor de biblioteca, ci al experientei, s-a nascut din confuzia si indoielile pe care starea lumii contemporane le prduce fata de eficacitatea invataturii crestine. Nu este adresata oamenilor care sunt hotarati sa evite cu orice pret ceea ce s-ar putea sa le provoace neplacere; nici celor care in chip nevrotic simt nevoia de a crede ca in viata, optiunile, filosofia lor au atins perfectiunea si, in consecinta, nu vor sa faca nici o schimbare, ci celor care nu neaga si infrunta cu indrazneala faptul ca sunt purtatorii unei firi cazute, ca pcatul si esecul reprezinta destinul comun al oamenilor; se indreapta spre cei carora o eventuala schimbare nu le provpaca spaima, ci entuziasm.

Prin toate minunile sale, Sfântul Columba le-a iesit si le iese în întâmpinare semenilor, slujindu-ne pe toti si straduindu-se sa ne câstige pentru Patria cea de Sus. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a preschimbat apa de izvor în vin spre a se putea sluji jertfa euharistica, a rostit nenumarate proorocii care toate s-au împlinit la vremea lor, i-a vadit pe cei care Îi minteau lui Dumnezeu si pe cât s-a putut i-a îndrumat pe calea cea buna, manuscrisele copiate de el au cazut în apa si au ramas neatinse de puterea acestei stihii vreme îndelungata, iar un cutit binecuvântat de el si-a pierdut puterea de a mai rani vreodata. Tot el a fost vazut de mai multi ucenici stralucind întru slava luminii ceresti, a îndulcit roadele amare ale unui pom, a scos din robie, a înmultit cu masura averi numai prin puterea binecuvântarii sale, a împacat-o si a îndreptat-o pe o sotie care se lepada de dragostea sotului sau din pricina ca el era urât, a îmblânzit furtunile de pe mare numai prin cuvânt, a tamaduit boli incurabile, a biruit puterea vrajitoriilor, i-a înfrânt pe draci, a stavilit ciuma, a izbavit din morti naprasnice, a preschimbat apele vatamatoare în ape vindecatoare, pe lânga toate acestea savârsind cu dar prorocesc nenumarate alte lucrari si semne dumnezeiesti. La rugamintea unui ucenic apropiat, Sfântul Columba a destainuit despre sine, ca si cum ar fi vorbit despre altul: „Sunt unii, macar ca foarte putini, care sunt învredniciti de harul dumnezeiesc sa vada cu totul limpede si deosebit toata întinderea lumii si sa îmbratiseze înlauntrul puterii mintii lor în chip minunat largita marginile cele mai departate ale cerurilor si ale pamântului în aceeasi clipa, ca si cum toate ar fi luminate de o singura raza de soare”.

Sufletul, cel ce mă vădește a fi om, trăiește numai prin Dumnezeu și numai în unire cu El. Iar atunci când se desparte de El pătimește grozav. Viața sufletului meu este, de fapt, pacea puterii mele sufletești, iar această pace își are obârșia doar în Dumnezeu. Există, de asemenea, și o lume a trupului – una înșelătoare, de unde îşi iau început viforele care se iscă în suflet. Despre această lume grăia Domnul că „peste ea va veni pieirea”, și oamenii „nu vor avea scăpare” (I Tesaloniceni 5, 3).
Lumea cea duhovnicească își are izvorul în ­Duhul lui Dumnezeu și se deosebește precum cerul de pământ de lumea cărnii, a trupului. Este o lume cerească, zidită ca noi să dobândim în ea fericirea. „Pace vouă!”, le grăia Domnul adesea ucenicilor Săi, dăruindu‑le pacea Sa, iar apostolii propovăduiau credincioșilor pacea lui Dumnezeu, urându‑le să se bucure de pacea lui Dumnezeu ca de darul cel mai de preț, tocmai pentru că ea, această pace, este viața sufletului și mărturisește unirea sufletului nostru cu Dumnezeu. Dacă sufletul nu are pace, se tulbură – tulburarea fiind proprie tuturor stărilor celor pătimașe –, aceasta vădind totodată faptul că întru el se înstăpânește moartea duhovnicească, căci în inima noastră lucrează vrăjmașul mântuirii.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Cartea de faţă reprezintă o selecție tematică din volumul Viața mea în Hristos, apărut pentru prima dată la Editura Sophia în 2005.

Asadar intru aceasta inaltime fiind facut omul, asezat intr-un oarecare chip intre firea cea schimbatoare si cea neschimbatoare, mijloceste in mod potrivit cele doua margini, pe de o parte aducand lui Dumnezeu rugaciunile pentru cei instrainati din pricina pacatului, iar pe de alta parte purtand mila dumnezeiasca cea mai presus de fire peste cei care au nevoie de milostivire. (Sfantul Grigore de Nyssa, „Cuvant la talcuirea Psalmilor”, 5. 45. 7-12; P.G. 4: 457 B). 

Aceasta carte incearca sa ne vorbeasca cu discernamant si cu chibzuinta despre starea omului aflat la rascruce, starea de mijloc despre care aminteste Sfantul Grigorie de Nyssa in textul de mai sus.  Lucrarea incearca sa se apropie de zonele duhovnicesti, nu sa le delimiteze, doreste sa ne faca circumspecti in privinta „celeilalte logici”, care-l stapaneste pe omul dintre granite, si nu s-o micsoreze ca sa incapa in masura mentalitatii noastre stramte.

Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr.

Din impasul tragic în care a ajuns omul contemporan nu există decât o singură ieșire, o singură „cale” poate să ducă la izbăvirea lui: Dumnezeul-om Hristos, Izbăvitorul lumii. De aceea, având ca temă centrală problema mântuirii omului prin Dumnezeul-om și numai prin El, cartea de față a Sfântului Iustin Popovici vine în epoca noastră ca o mărturie ortodoxă de maximă importanță a adevărului Evangheliei, că Dumnezeu-Tatăl a trimis pe Fiul Său Mântuitor al lumii (I Ioan 4, 14). Toate problemele se rezumă la problema omului, iar problema omului se rezumă la problema Dumnezeului-om. Şi în prezent, ca şi ieri, dar într-un mod mai presant, omul european se găseşte „între două filozofii”, între umanismul lumii şi divino-umanismul Bisericii. Iar călăuza care îl poate face să treacă de la una la alta este Sfântul Iustin Popovici, care în toată opera sa povesteşte trecerea de la omul singur şi indiferent în paradisul tuturor adevărurilor, al tuturor bucuriilor divine şi veșnice revelate de Dumnezeul-om, la Viaţa din belşug (Ioan 10, 10).

(lipsa text)

Dincolo de intentia autorului de a recupera, in maniera moderna, contemporana, textul evanghelic, pentru o generatie care cauta adevarul peste tot si in toate, regasim in acest volum de meditatii religioase veritabile fragmente de lirism crestin, de interpretare melodioasa a cuvintelor sacre ale Evangheliei ce conduc spre o cunoastere mistica, fara de care existenta omului nu are nici un sens.

Cele scrise de nevrednicia mea sunt: o parte talcuite din greceste, iar altele sunt alcatuite pe scurt din Sfanta Scriptura, ori din cartile Sfintilor Parinti si sunt asezate in ritmul versului ca sa fie mai usor de citit.  Toate au in ele cheagul dreptei credinte si sunt presarate cu marturii de la Sfintii Parinti, ca si cu niste mirodenii ca sa nu se strice.

Va rog pe toti, din inima, sa intelegeti si asta: ca eu toate le scriu pentru mustrarea neputintelor mele si pentru trezirea simturilor mele cele amortite.  Totodata ele sunt si o marturisire inaintea Ziditorului, a nenumaratelor mele faradelegi, cand nu mai am cui le marturisi.  Deci sa nu vi se nasca parerea ca eu le scriu pentru mustrarea altora.  Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, ca doar va lua vreun folos ticalosul meu suflet!

Ieroschimonahul Ioan Iacob