Acest CD este impartit in doua: colinde si cantece din inchisori

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Părintele Sofronie (1896-1993) s-a născut la Moscova. A studiat la Institutul de Stat de Arte Plastice din apropierea casei unde trăia și s-a dedicat cu râvnă picturii. În 1921 a plecat din Rusia și a vizitat Italia, Germania, iar în 1922 s-a stabilit în Franța, unde și-a expus lucrările în importante expoziții de pictură. În 1925 s-a înscris la Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris, dar curând a renunțat și s-a retras la Sfântul Munte. S-a închinoviat în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde l-a cunoscut pe duhovnicul său, recunoscut ulterior ca Sfântul Siluan. Această cunoștință a fost, după cum el însuși mărturisește, cel mai important eveniment al vieții sale, pecetluindu-i întregul parcurs ulterior. După adormirea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfântului Munte, unde a stat o vreme slujind ca duhovnic. Din motive medicale a fost nevoit să se mute la Karyes și să se stabilească la Schitul Sfântul Andrei, ca frate aparținând de Mănăstirea Vatopedi. În 1947 a plecat la Paris pentru a publica textele pe care i le-a înmânat Părintele său înainte de moartea lui. În 1959 a întemeiat Sfânta Mănăstire Stavropighie Patriarhală a Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, unde a rămas până la adormirea sa, în 11 iulie 1993.

Părintele Sofronie a lăsat în urmă o bogată operă scrisă. Principalele sale lucrări sunt: „Cuviosul Siluan Athonitul”, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, „Despre rugăciune”, „Nașterea întru Împărăția cea neclătită”, „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”. Cărțile sale au fost scrise mai întâi în rusă, dar curând au fost traduse în multe alte limbi (greacă, engleză, franceză, germană, arabă, italiană, sârbă, suedeză, română etc.). Cartea sa despre Cuviosul Siluan a circulat în Rusia în mai mult de un milion de exemplare, iar în Grecia a fost scoasă deja a zecea ediție. Părintele Sofronie constituie un punct de referință pentru teologia și viața ortodoxă. A fost numit „teologul principiului ipostatic” şi „teologul luminii necreate”. În confuzia diferitelor personalisme ale epocii noastre, Părintele Sofronie a evidenţiat cu uimitoare deplinătate şi claritate „principiul ipostatic” care constituie chintesenţa teologiei şi antropologiei creştine. A elaborat o bogată învăţătură despre lumina dumnezeiască necreată, pe care s-a învrednicit el însuşi în repetate rânduri s-o contemple. Persoana sa a devenit un punct de atracţie nu doar pentru ortodocşi, ci şi pentru mulţi eterodocşi. A făcut cunoscute adevărul şi ecumenicitatea Ortodoxiei, creând în paralel şi o oază duhovnicească prin comunitatea pe care a fondat-o în mijlocul deşertului spiritual al Apusului postmodern.

Aceasta carte, tradusa acum ­pentru intaia oara in romaneste, are la baza nu doar hagiografii, ci si o documentare istorica riguroasa, fiind o fresca vie a unor realitati de la sfarsitul primului mileniu crestin, realitati ce vor influenta decisiv spatiul sud‑dunarean din proximitate.  Autorul cartii, ar­himandritul Sera­fim Alexiev, asaza in fata ochi­lor ci­ti­to­­­rilor o lume patrunsa de lumina harului, lume care se afla intr‑o continua lupta cu puterile intunericului, dar mereu condusa de dumnezeiasca Pronie.

Cu Viata Sfantului Boris Mihail de la Pliska nadaj­duim nu doar sa umplem un gol in lite­ra­tura noastra duhovniceasca, ci si ca cititorul sa capete folos pe calea mantuirii prin pilda vie­­tii unui tar plin de intelepciune, care, de­ve­­­nind simplu monah, s‑a nevoit mai apoi ani indelungati intru rugaciune, post si aspre nevointe.

Prin aceasta carte Mihai Stere derdena face istorie, prezentand datele strict necesare pentru viitorii pelerini sau pentru cei care au auzit multe despre Athos, dar nu au citit o lucrare sistematizata, adresata publicului larg.

Autorul face deasemenea o carte calatorie, punctand, prin fraze scurte si precise, imaginile unor forme de relief foarte variate, unde sunt amplasate locasurile de cult si chiliile din peninsula, dar si reconstruind ambianta temporala si geografica in care s-au inregistrat minuni savarsite de icoane celebre, adapostite acolo, sau de sfinti care s-au nevoit pe acele locuri. 

„La ora actuală, din pricina răcirii noastre aproape totale faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei de atenţie faţă de lucrarea proniei Sale în ceea ce ne priveşte şi a lipsei de comuniune a omului cu Dumnezeu, am degradat atât de mult, încât putem susţine negreşit că ne-am îndepărtat aproape cu totul de o viaţă autentic creştină. De aceea acum ni se par stranii cuvintele Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu a spus prin gura lui Moise: Şi L-a văzut Adam pe Domnul mergând prin rai (Facerea 3, 8).
De mai multe ori şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se vorbeşte despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor.
Iată că unii mai şi spun: «Aceste locuri sunt de neînţeles, oare oamenii puteau să-L vadă într-un mod atât de evident pe Dumnezeu?». Or, aici nu este nimic de neînţeles. Această necredinţă a rezultat
din cauza faptului că ne-am îndepărtat de profunzimea tainică a creştinismului primar şi, sub pretextul iluminării, am ajuns într-un asemenea întuneric al necunoştinţei, încât ni se pare de neconceput faptul
pe care cei din vechime îl înţelegeau cu claritate; lor nu li se părea straniu conceptul de vedere a lui Dumnezeu.
Oamenii aceia nu L-au inventat pe Dumnezeu şi harul Sfântului Său Duh, nici în stări de visare, nici în tulburări ale imaginaţiei, ci L-au văzut în realitate.
Am devenit mult prea neatenţi la lucrarea propriei mântuiri, de unde şi rezultă neînţelegerea multor altor cuvinte ale Sfintei Scripturi, în sensul în care ar trebui. Toate acestea sunt urmările faptului
că nu căutăm harul lui Dumnezeu, că nu Îi permitem, din pricina mândriei minţii noastre, să sălăşluiască în sufletele noastre. Or, nu facem aceasta fiindcă nu avem luminarea adevărată de la Domnul,
pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează cu toată inima lor după adevărul lui Dumnezeu”11.

Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stareinterioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.

Când tace monahul și când vorbește?

Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”

Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.

Copilul, acest mugure omenesc, si-a creionat dintotdeauna propria sa lume. Trairile lui sunt asemenea unui permanent suvoi de apa limpede si curata, care izvoraste din adancurile fiintei sale.

Va invitam in lumea unor alt fel de copii. Copilaria lor, insa, este propria noastra copilarie, spre care fiecare dintre noi ne intoarcem de fiecare data, cu aceeasi sete de a redescoperi idealul in dragoste, in prietenie, in frumusete, in bunatate...

Impreuna cu eroii nostri inediti vom retrai emotile coplesitoare ale primelor esecuti, ale primei iubiri, ale primului sarut. Vom gusta, din pacate, si din amaraciunea de nedescris a primelor tradari si dezamagiri...

O inima de broscuta va da intalnire in Tara Copilariei! Va asteptam!