Toate sectele au pretentia ca adeptii lor isi conformeaza viata dupa Sfanta Scriptura, creandu-se chiar un mit, acela ca noi, care ne numim ortodocsi, am fi in afara Scripturii.  Fara pretentia ca se pot surprinde toate aspectele temei, in cele ce urmeaza se va incerca demontarea acestui mit si sa vedem cine sunt de fapt adevaratii calcatori ai Bibliei.  Scriptura reprezinta cuvantul scris al lui Dumnezeu si Cartea cartilor.

Cuprinde: Acatistul Nasterii Maicii Domnului, Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Acoperamant, Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu „Potirul nesecat”, Acatistul Maicii Domnului „Povatuitoarea copiilor”, paraclisele Maicii Domnului etc...

Sfantul Efrem s-a nascut in orasul Trikala in anul 1384.  Din anul 1393 aceasta localitate a cazut in mana turcilor lui Baiazid I, care stapanea atunci intreaga regiune a Tessaliei.  Din 1395 in Tesalonic a inceput rapirea copiilor de catre turci.  Se furau copii si adolescenti, cu varste intre paisprezece si douazeci de ani, dar si mai mici.

La varsta de numai paisprezece ani, Sfantul Efrem, pe numele sau de botez Constantinos Morfis, a fost nevoit sa paraseasca casa parinteasca, pe mama sa vaduva si pe cei sapte frati.  Aceasta a facut-o pentru a nu fi inregimentat cu forta in armata turceasca ca ienicer.  A imbratisat cu mult zel viata monahala in Manastirea Buneivestiri din "Muntele celor neprihaniti"din Atica.  In anul 1416 turcii au pradat peninsula Atica si l-au silit pe guvernatorul Atenei, Antonie Atzaghioli, sa se declare vasal al sultanului.  In anul 1424 otomanii au intrat cu forta in Manastirea Buneivestiri si au trecut prin taisul sabiei pe parintii de acolo.  Sfantul lipsea, fiind atunci in pestera, sus in munte.  Intorcandu-se la manastire a gasit trupurile neinsufletite ale monahilor dupa care a plans indelung. In anul urmator, la 14 Septembrie, turcii s-au intors si, gasindu-l pe sfant, l-au supus caznelor cu o barbarie rar intalnita, timp de opt luni si jumatate, cum numai Sfintii Mari Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Ecaterina, Varvara si altii au mai fost torturati.  La sfarsit l-au spanzurat cu capul in jos intr-un copac, in curtea manastirii.  Au legat lemne aprinse de trunchiul copacului si l-au pironit pe sfant cu cuie groase.  In mijlocul flacarilor sfantul se ruga staruitor.  A primit cununa muceniciei la 5 Mai 1426, trecand la Domnul in zorii acelei zile, la ora 9 dimineata.

Bolile si suferintele sunt legate direct ori indirect de pacat.  Chipul vietuirii noastre pacatoase se oglindeste in starea sufletului.  Cata vreme sufletul este unit cu trupul, trupul traieste, dar sufletul pacatos nu poate sa in­sufleteasca in mod firesc trupul.  Nu sanatatea trupeasca e cea care face sufletul sanatos.  In Rai, trupul lui Adam si cel al Evei au fost sanatoase, insa pacatul a tulburat grav nu doar apropierea de Dumnezeu, ci si armonia și unitatea dintre trup si suflet.  In acest chip, boala si moartea sunt legate de pacat chiar dintru inceput – o legatura nespus de complexa, cum este si cea dintre suflet si trup.

Sanatatea noastra sufleteasca si trupeasca este tema acestui folositor Abc al tamaduirii crestinului de astazi.  O tema tot mai actuala, care ar trebui sa ne preocupe indeaproape, intr‑o lume aflata intr‑o adanca suferinta, instrainata de Dumnezeu si tot mai departe de calea mantuirii.

In chilia Cinstitei Cruci a mănăstirii Stavronikita, în ultimii ani ai vieţii sale, stareţul Tihon primea monahi de pe întregul Munte Athos, printre ei – şi pe viitorul sfânt Paisie Aghioritul. Înainte de a muri, stareţul Tihon i-a lăsat moştenire Cuviosului Paisie chilia sa, promiţându-i că „va veni să se vadă cu el”. Cuviosul Paisie îşi amintea mai târziu: „Era 10 septembrie 1971, miezul nopţii. Eu mă rugam şi deodată am văzut cum intră în chilie Stareţul meu! Am sărit, i-am prins picioarele şi le-am sărutat cu evlavie. Nu am înţeles cum s-a desprins din mâinile mele, a intrat în biserică şi a dispărut. Desigur, nimeni nu înţelege cum se petrec asemenea întâmplări. Şi acestea nu se pot explica logic, de aceea se şi numesc minuni. Am aprins îndată o lumânare (în timpul în care s-a întâmplat aceasta, ardea doar candela), pentru a însemna în calendar ziua în care mi s-a arătat Stareţul, ca să nu uit. Când am văzut că aceea era ziua adormirii lui (10 septembrie), m-am întristat foarte tare că această zi trecuse pe neobservate pentru mine. Mă gândesc că bunul părinte mă va ierta, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut mulţi vizitatori, obosisem mult, eram la capătul puterilor şi uitasem absolut de toate. Altfel, aş fi înfăptuit ceva, ca să-mi aduc şi mie folos, şi pe stareţ să-l bucur cu o priveghere de noapte”.