Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Omule, precum este lumanarea care arde in fata ta, la fel este si viata ta. Cu cat lumanarea arde mai mult, cu atat se micsoreaza mai tare. La fel si tu, cu cat mai mult traiesti, cu atat mai mult se scurteaza vremea vietii tale. Daca lumanarea arde pana la sfarsit si se stinge, la fel se va termina si viata ta omeneasca si vei muri. Dupa cum, stingandu-se lumanarea, ni se pare ca nici nu ar fi fost, asa si atunci cand omul moare si este inmormantat, se pare ca nici nu a existat. Vezi, omule, ce este omul si ce este viata lui!

Creștinul trebuie să facă multe fapte bune, însă ceea ce trebuie să împlinească înainte de orice este să se roage, căci fără de rugăciune, orice s-ar zice, el nu poate face nimic bun. Fără rugăciune nu poate găsi calea către Domnul, nu poate să priceapă adevărul, nu poate să-și răstignească trupul, nu poate cu tot focul și simțirea lui să vadă aprinzându-se în inimă lumina lui Hristos; el nu poate ajunge fericit și unit cu Dumnezeu. Nimic din toate acestea nu se poate împlini fără rugăciunea continuă și în așteptare. Desăvârșirea rugăciunii nu stă în puterea noastră, căci după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:"Să ne rugăm cum trebuie, nu știm"(Rom. 8, 26). Să ne rugăm adesea, să ne rugăm zi și noapte: iată ce ni s-a propus ca mijloc de a dobândi curățenia rugăciunii, care este mama tuturor bunurilor duhovnicești!"Câștigă pe mamă și ea îți va da copiii!"zice Sfântul Isaac Șirul. Dobândește în primul rând rugăciunea și vei culege toate celelalte virtuți. Dar cei ce nu au experiență proprie și nu cunosc deloc învățătura Sfinților Părinți știu și vorbesc puțin despre aceasta.

Cât de frumoasă devină singurătatea nesfârșită când este însoțită de rugăciune! Ceasurile se duc, unul după altul, ca și cărțile de joc, iar tu înaintezi de mână cu iubirea către plecarea plină de răcoare. Toate s-au încheiat! Ești dator tuturor. Până și obiectelor. Printr-o minunată procedură, fină și cu acrivie, precum o țesătură lucrată la războiul de țesut, toți și toate te ajută să-ți ridici greutatea patimilor. Și amara decojire seamănă cu o intervenție plină de ușurare a mâinilor milei. Mă rușinez și sunt recunoscător.Oricine se poate simți eșuat, zdrobit, un nimic. Însă are dreptul – și chiar simte de multe ori că are șansa – să se adreseze lui Hristos, Preasfintei, Sfinților și Îngerilor. Acest lucru îi umple de bucurie pe cei din jurul său, dar și pe el însuși. Așadar, devine un mesager către Împărăție, trăind în același timp nimicnicia, nulitatea, nereușita, nimicul lui. Un bunicuț vorbea cândva despre fertilitatea nimicului. Iar când va ajunge un mesager viu, fără să aibă nimic de zis de la sine, ci punându-le toate pe seama lui Hristos, se veselește în slava Lui fericită. Acolo au loc toți! Atunci acesta din urmă, ca o slugă lăsată să aștepte în salon, privește uimit și se bucurăși se mirăîmpreună cu ceilalți. Oricine-ai fi, este Cineva care te iubește, există o altă mică bucurie, infimă ca un nimic, care le biruiește pe toate, chiar și moartea. Eșecurile mele sunt cel dintâi material cu care să lucrez în mine însumi. Atunci toate îmi ies bine. L-am auzit pe cineva spunând că în această situație, o vrednicie care-mi va fi dată va fi experiată ca un nou eșec, adică material de lucru pentru mine însumi...

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, ci un Dumnezeu al celor vii şi viaţa noastră pământească este doar un început, o pregătire pentru viaţa veşnică, fără de sfârşit. Nu a existat şi nu există niciun popor care să nu aştepte viaţa viitoare: acest sentiment este inerent sufletului omenesc.

Această aşteptare a vieţii veşnice, care de când e lumea şi pământul a existat în duhul omenesc, ca ceva de sus înnăscut în el, a căpătat deplină şi desăvârşită dezvoltare în creştinism. Cu o uimitoare putere de convingere, vorbeşte, de exemplu, Apostolul Pavel despre înviere şi viaţa viitoare în primele sale epistole către corinteni şi tesaloniceni. Viaţa de dincolo a devenit pentru apostoli un obiect al încrederii depline şi neclintite, pentru că lor le-a fost dat să vadă cu proprii ochi această viaţă de după moarte în persoana lui Hristos Cel înviat.

Oamenii care se apropie de desăvârşire, care au dobândit curăţia inimii şi au dobândit Duhul lui Dumnezeu, aflându-se încă în această lume, au îndrăzneală faţă de Atotţiitorul şi vor intra în cămara Lui, unde sunt Îngerii şi duhurile sfinţilor. Fiind încă în trup, ei ştiu bine că vor împărăţi cu Hristos, pentru că încă de aici, de pe pământ, au cunoscut dulceaţa luminii dumnezeieşti şi efectul puterii Lui.

Credința, în tot ceea ce ține de ea, rupe legăturile legilor cunoașterii. Cunoașterea nu are puterea de a face nimic fără cercetare și investigație. Iar credința cere un mod de gândire curat și simplu, departe de orice inventivitate și căutare de căi. Casa credinței este o înțelegere copilăreascăși o inimă simplă. Cunoașterea întinde capcane simplității inimii și a înțelegerii și se opune acesteia. Cunoașterea este rânduiala firii, în timp ce credința își realizează lucrarea deasupra legilor firii. Cunoașterea este însoțită de frică, iar credința – de nădejde.În măsura în care o ființă umană este condusă de căile cunoașterii, este legată de frică și nu poate scăpa de ea. Dar Cine urmează credința devine curând liber și autonom și, ca fiu al lui Dumnezeu, se bucură de toate. Aceste moduri de trăire au condus lumea timp de cinci mii de ani, dar omul nu și-a putut ridica capul dinspre pământ și nu a putut înțelege puterea Creatorului său, până când credința noastră nu a strălucit și nu ne-a eliberat din întunericul robiei pământești și al supunerii deșarte, cu o minte stearpă și aburindă. Între timp, chiar și acum, când am găsit o mare netulburatăși o comoară neexploatată, tânjim din nou să ne retragem la izvoarele sărace. Nu există cunoaștere care să nu fie sărăcăcioasă, oricât de mult ar fi îmbogățită, iar comoara credinței nu încape nici pe pământ și nici în cer” (Cuvântul XXV)

Credința în Dumnezeu este înnăscută în sufletul omului și nu există niciun popor care să nu creadăîn Dumnezeu, corect sau greșit. Plutarh a scris: „Dacă vom străbate pământul locuit de noi în toate direcțiile lui, vizitând și stepele Asiei, și locul de baștină al triburilor sălbatice ale Americii, și nordul cel mai rece, și deșerturile nisipoase și fierbinți ale Africii, oriunde vom găsi o ființă omenească, fie ea și sălbatică, privirea ei se îndreaptă spre cer; oriunde gândește o minte, chiar dacă ea se află pe cea mai joasă treaptă de dezvoltare, îi este deja specific gândul la Divinitate; oriunde bate o inimă omenească, ea se cutremură sau se înfioară de bucurie, presimțind existența unei Ființe veșnice. La fel, oriunde se aude o limbă omenească, deși încă foarte săracăși rudimentară, acolo există, totuși, deja un cuvânt pentru numele lui Dumnezeu”.