Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Aceasta carte este o colectie de marturii care consemneaza minuni savarsite prin mijlocirea Sfantului Serafim de Sarov, adunate laolalta pentru a sluji cercetarilor intreprinse in vederea canonizarii sale, care a avut loc in anul 1903. Ea vine asadar sa completeze complexa personalitate duhovniceasca a Sfantului Serafim. Ne provoaca la credinta si ne obliga sa ne amintim ca acolo unde medicina e neputincioasa exista un Doctor Atotputernic, Care poate si vrea sa ne ajute. Aduce speranta acolo unde bolnavii sufera impreuna cu cei care ar face orice ca sa-i poata ajuta. Ea este, nu in ultimul rand, o marturie a recunostintei entuziaste a atator oameni, de toate varstele si conditiile sociale, care au trait sau au fost martori directi ai vindecarilor trupesti si sufletesti dobandite prin rugaciunile Sfantului Serafim.

Ca iubitor de Dumnezeu si raspanditor de bucurie, Parintele Teofil propovaduia porunca iubirii.  „Iubesti atunci cand primesti pe cineva in suflet, cand ti-l impropriezi, cand ii faci loc in inima ta.  Aceasta inseamna sa il iubesti.  Cata vreme tii in afara de tine, cata vreme tii departe de tine, cata vreme respingi sau impingi pe cineva, cata vreme marginalizezi pe cineva, cata vreme il ocolesti, nu il iubesti.  Cand il iubesti, il primesti, il faci al tau, face parte din tine insuti – atunci iubesti”.

Mare greseala este ca oamenii au un Dumnezeu inchipuit de ei. Ca astfel sa asculte El de ei, nu ei de El. Omul nu se angajeaza la o traire in credinta autentica. Vedeti? Deci nu un Dumnezeu pe Care sa-L vorbesti de bine, ci sa-L asculti, sa-L traiesti. Sa te indumnezeiesti. Deci nu Unul inventat de tine, ca sa-ti menajeze slabiciunile. Ca nu e usor sa te desprinzi de o comoditate in care te-ai simtit bine si ai crezut ca ai atins cote inalte. Si Hristos iti cere lucrul acesta – sa te lepezi de egoism. Nu trebuie sa ne izolam de creatia Sa prin diferite preocupari egoiste. „Ca eu am viata mea, Dumnezeul meu...” Oamenii trebuie sa stie Cine i-a făcut, de ce i-a facut si care este finalitatea vietii. Sa mearga pe drumul care duce spre a se cunoaste pe sine. Asta e o condiție sine qua non a noastra, a tuturor. Sa ne intrebam: de ce suntem facuti, care e scopul, ce-i cu moartea, cu Raiul, cu iadul? Sunt ele o realitate sau simple povesti? Nu exista sa zici vreodata „n-am stiut”. Nu ai auzit niciodata ca bat clopotele? Care pe latineste inseamna „cheama viii, plange mortii, imprastie viforele” – bataia clopotelor. Poti sa spui ca nu ai auzit clopotele? Pare paradoxal, dar ele nu rasuna degeaba. Si bat patrunzator! Astea sunt valori pe care ni le-a dat Dumnezeu si noi le vindem pe doi lei. Se stie ca exista fierbinte si rece, dar sa fii caldicel este primejdios (v. Apoc. 3, 16). Nu vrei sa fii nici asa, nici asa, sau vrei sa te mangai cu aceea ca esti credincios, dar asa, in felul tau. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru ca cel rece isi va da seama, mai repede, ca totusi este intr-un sentiment de raspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile, si isi poate reveni. Dar cel caldicel, care nu este nici colo si nici dincolo si are un fel de „Dumnezeu” al lui, acela este in foarte mare primejdie, pentru ca se multumeste doar cu ceea ce i se pare ca are. Chiar Evanghelia spune: „iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el” (Luca 8, 18).

Zambetul launtric de neclintit al Sfantului Efrem a biruit in vremea nevointelor sale, biruieste acum si va birui in vecii vecilor, caci el este izvorat din vederea sfatului si a dragostei Preasfintei si de viata facatoarei Treimi pentru lume si pentru fiecare om in parte.  Si tocmai dintru aceasta tainica vedere, Sfantul Efrem este cunoscut ca un mare mijlocitor pentru dobandirea de prunci, caci dragostea sa nu este numai vazatoare, ci se face impreuna-lucratoare la sfatul Tatalui, dimpreuna cu Fiul si cu Sfantul Duh, iar intru negraita smerenie dumnezeiasca ii sunt incredintati Cuviosului toti cei care au fost ceruti intru numele lui.  Asa se face ca, in zilele noastre si in neamul nostru, aflam tot mai multi prunci care poarta numele Efrem ori Efremia, acestia toti fiind pecetluiti cu dragostea Marelui Mucenic, cel care atat de mult Il iubeste pe Domnul Hristos, incat ar fi vrut sa ramana de-a pururi ascuns dupa mahrama smereniei dumnezeiesti si sa ne faca bine fara a fi vreodata vadit, dupa chipul si asemanarea Domnului si Dumnezeului nostru, Cel Care intru negraita smerenie a facut cerul si pamantul, lumea si toti cei ce locuiesc in ea, iar mai apoi Si-a dat viata pentru toti si toate, deschizandu-Si bratele pe Cruce si nimicind prin dragostea Sa toata puterea iadului, a mortii si a nerodirii.

Se împlinesc 60 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Radu Stanciu, iar cercetarea de faţă se doreşte a fi o restitutio in integrum – un exerciţiu de recuperare a memoriei unui slujitor al Bisericii, victimă a represiunii comuniste. După decenii în care atât el, cât şi alţi slujitori brăileni ai Bisericii Ortodoxe Române au fost ignoraţi, se cuvine să ieşim din zona mlăştinoasă a ostilităţii faţă de realitatea verificabilă şi să încercăm să scoatem la lumină o istorie care pare să fi fost condamnată (încă o dată) să zacă în vrafuri de dosare necercetate. Pentru generaţiile care nu au cunoscut comunismul, răspunsul demn la tentativa oricărei ideologii de a se insinua în viaţa cetăţii este cunoaşterea istoriei, cercetarea arhivelor, implicarea în restituirea adevărului.

Deoarece astăzi, mai mult decât oricând, în societatea noastră este cultivată tipologia funcţionarului supus, a adaptabilului, ca premisă a unui neototalitarism recrudescent, am considerat că este folositor a restitui aspecte din viața părintelui Radu Stanciu şi din lupta pe care a dus-o atât cu duşmanii cei din afară, cât şi cu cei dinăuntru, pentru a cunoaşte, prin antiteză, tipologia reactivă a omului dârz, capabil să ia hotărâri ghidat de propria sa conştiinţă, iar nu la ordin.

(lipsa text)