A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Unul dintre scopurile principale ale acestei carti este de a arata ca nici teologia, nici antropologia, nici spiritualitatea crestina nu conduc în chip necesar la îndreptatirea si pretuirea suferintei, ci, dimpotriva, ofera multe motive ca ea sa fie de la bun început socotita drept rea. Se va vedea ca, potrivit unui cuvânt raspicat al Sfântului Isaac Sirul, „Dumnezeu nu voieste suferinta noastra” si n-a voit-o nicicând; ca Hristos n-a venit printre noi ca sa ne aduca suferinta, ci ca sa ne izbaveasca de ea; ca suferinta, cu neputinta de rapus în chip firesc în aceasta lume, poate fi biruita în chip duhovnicesc, prin vietuire crestina, cu harul lui Hristos. Cuvintele prin care Apostolul Pavel rusina moartea pot fi de acum întoarse catre suferinta, asa graind si strigând: „Suferinta, unde-ti este boldul tau? Suferinta, unde ti-e biruinta?” 
Crestinismul în mod fundamental nu este religia suferintei, ci a fericirii. Caci fericire i-a daruit Dumnezeu omului la facere si fericire i-a ha¬razit pentru vecie.

Traducere din limba franceza de Marinela Bojin 

Depresia si anxietatea fac în lume mai mult de două sute de milioane de victime, iar remediul propus este cel mai adesea unul chimic.  Dacă unele dintre aceste boli au fără îndoială o origine somatică, justificând un astfel de tratament, majoritatea însă, după cum se admite în mod general, ţin de probleme existenţiale, în faţa cărora psihiatria clasică rămâne cu totul neputincioasă.  Este limpede că aceste probleme trimit în mare parte la sfera spirituală, pe care Părinţii o au necontenit în vedere.  Ştiinţa lor duhovnicească şi remediile oferite de ei sunt vrednice de luat în seamă pentru că, depăşind deosebirile de context social şi de epocă, răzbat până la latura universală a existenţei umane: zbaterea dureroasă a fiecărui om de a-şi afla pacea lăuntrică, de a da un sens vieţii sale, de a-şi raporta fiinţa şi faptele la adevăratele valori.  Şi mulţi psihiatri şi psihologi admit că dispariţia acestor valori în zilele noastre contribuie la sporirea tulburărilor mintale şi mai ales a anxietăţii şi depresiei.

Când a facut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei –, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte si luminos, având însusirea unei scântei ce luminează mintea si-i arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numeste constiinta si ea este legea firii lui (...). Când constiinta noastră ne spune să facem ceva, si dispretuim glasul ei, si iarăsi ne spune si nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, si nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara asezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încetosat si mai întunecos; si din pricina înaintării păcatului nimeni nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Asa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune constiinta noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, si nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.

Traducere din limba franceza de Marinela Bojin

Cartea de fata trateaza un domeniu ce nu va inceta vreodata sa fie de actualitate in lumea noastra care sufera urmarile pacatului originar: omul si boala. Ea straluceste prin toate insusirile care au facut cunoscute in Ortodoxia contemporana seria de scrieri pe aceasta tema al carei autor este Larchet: concizie, limpezime, caracter sistematic, eruditie, caldura sufleteasca, ancorare temeinica in scrierile patristice. 

Staretul Siluan, calugar rus din Muntele Athos, s-a nascut in 1866 si a murit in 1938.  El a fost canonizat in 26 noiembrie 1987 si este considerat ca unul dintre cei mai mari sfinti ortodocsi ai secolului XX.

El este autorul unor insemnari de o mare forta duhovniceasca, care conving pe data si se intiparesc pentru totdeauna in mintea si sufletul celui care le citeste.

Aceste insemnari sunt o marturie directa a experientei launtrice a Sfantului Siluan, vadind o familiaritate cu realitatile duhovnicesti cele mai inalte si o adevarata intimitate cu Dumnezeu care, in anumite privinte, pot sa-i para cu totul stranii omului obisnuit, care n-a avut parte de asemenea trairi.

Creştinul nu iubeşte pentru folos ori câştig; creştinul iubeşte şi atunci când în schimbul iubirii primeşte numai rele şi ponoase. Creştinul iubeşte mai înainte de a fi iubit, iubeşte şi când nu e iubit, iubeşte şi atunci când cel iubit de el îl urăşte. De aceea spun Părin]ii că iubirea de vrăjmaşi e chipul desăvârşit al iubirii, pentru că este cu adevărat mărinimoasă şi lipsită de plată.
Iubirea e dăruire pe de-a-ntregul celuilalt. Iubirea creştină e lepădare deplină de sine. E sora smereniei. Iubeşte cu adevărat pe aproapele numai acela care uită de el şi se nesocoteşte pe sine.
Cât despre noi, atât să cercetăm: dacă iubim pe Hristos şi pe oameni; de nu, să ne căim, străduindu-ne tot mai mult să iubim.

Traducere de Marinela Bojin