Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Postul Mare este cea mai complexa parte a timpului liturgic din anul bisericesc.  Este timpul in care oamenii incearca sa-si schimbe maniera de viata si sa fie indreptati in fata propriilor constiinte.  Postul Mare este conceput ca un timp al reinnoirilor, al pregatirilor pentru a primi de la Dumnezeu harul cel tamaduitor al pocaintei, care produce schimbarea substantiala a modului de a gandi si a faptui.

Intr-o lume fara mila, plina de violente, rautati, ipocrizii si alte asemenea, acest volum de eseuri calde scris intr-o perioada de tulburari economice, sociale si sentimentale a poporului roman si nu numai, se doreste a fi un manual de iubire a aproapelui si a lui Dumnezeu.

Acest volum ilustreaza intr-un mod plin de evlavie si puritate a putinelor cuvintelor scrise, o lume ideala in care oamenii se iubesc cu toata fiinta lor, copilaresc impreuna cu multa bucurie, au grija unii de altii cu multa dragoste, se iarta, se cauta, iar dragostea fata de Dumnezeu se afla pe primul loc impartasind-o cu evlavie si candoare...  Tot volumul este plin de iubire, ca si parintele dealtfel!

Pe timpul Imparatiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinta), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile prorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Am inceput sa lucrez pentru serviciile secrete comuniste din data de 23 august 1944.  Ziua ocuparii tarii mele de catre Armata Rosie.  O data usor de retinut, ziua ocupatiei fiind decretata sarbatoare nationala a Romaniei, ce se celebreaza, obligatoriu, pe intreg teritoriul tarii.  Sefi de state din lumea intreaga trimit la aceasta data lungi telegrame la Bucuresti, felicitandu-i calduros pe romani pentru ca au fost ocupati de Armata Roșie.  La Paris, la Londra, la Bonn, la New York, in toate capitalele lumii, sefi de guvern si ministri participa la receptii somptuoase, organizate de ambasadele Romaniei.  Cu paharul de sampanie in mana, isi exprima profunda lor satis­factie pentru ocuparea Romaniei.

Am inceput, prin urmare, sa lucrez efectiv si full-time pentru servici­ile secrete comuniste din data de 23 august 1944...  Afacerea a iesit la ivea­la din cauza unui tovaras si prieten, interpret al Po­­litiei Germane.  Totul a pornit din noaptea de 10 spre 11 mai, de la Heidelberg.  In acea noapte, a fost comisa o crima…

Constantin Virgil Gheorghiu 

Lepadatorii de Hristos care s-au pocait sunt mucenici autentici, si Biserica ii cinsteste, fiindca, dupa cum scrie Sfantul Nicodim Aghioritul: „Sa se lepede cineva de Hristos nu este atat de grav, cat sa ramana in aceasta lepadare... Iar mucenicia nu inseamna doar iertare de pacate, ci si sfintenie, slava si cinstire cereasca. De aceea credinciosii se inchina la moastele mucenicilor, socotindu-le sfinte”. Noii mucenici sunt cei umiliti, cei omorati, „care stralucesc ca soarele in noaptea sclaviei, ca niste ancore statornice pe vreme de furtuna”, si dupa cum mentioneaza I. Anastasiou: „Biserica si credinta noastra nu au legatura cu autoritatea si puterea si nu le cunosc. Se intampla contrariul. Se sprijina pe cei saraci, pe cei chinuiti, pe cei smeriti, pe cei omorati, pe cei care par sa fi fost biruiti. Moaste ale mucenicilor sunt puse in piciorul Sfintei Mese. Intreaga Biserica se intemeiaza pe cei smeriti, pe cei ucisi pe nedrept. De altfel, pe ce altceva sa se sprijine, de vreme ce-L avem ca Stapan si Mantuitor al nostru pe Fiul lui Dumnezeu, pe care oamenii din vremea Sa L-au rastignit ca pe un nelegiuit? Aceste lucruri simple nu le-am inteles, si de aceea unii cred ca si in Biserica vor primi autoritate si putere”.