Cand vremurile se tulbura, Dumnezeu ridica glasuri din mijlocul turmei sale cuvantatoare.  Unele de tunet.  Altele ca un susur de metafora izvodita in Taina Raiului.  Iar poporul alege singur fie cearta cu spor, fie incantarea in crescuta credinta.

Prin Parintele Hrisostom Filipescu invatam sa folosim bucuria in loc de cuvinte, ne vindecam de rana necuvintelor din jur printr-un plasture al firii uitate: zambetul.  Atent si coerent, el vede pe oameni prin ochii lui Dumnezeu si asta il umple de viata.  Rar ne e dat sa citim astazi texte cu viata in ele, un soi de solutie cereasca transfuzionata in venele propriei indoieli pentru a creste in noi PH-ul credintei.  Cuvinte simple, prinse in jocul de zbor al fluturilor si ingerilor deopotriva, intime ipostaze de fotograf desmierdat in cele ale expunerii luminii duhovnicesti.  Un autor care a invatat ca nu poti scrie decat daca traiesti, daca raspunzi lui Dumnezeu cu limita ta de sus, legat de cer si ascultare.

Pr. conf. dr. Constantin Necula

Bucuria omului e Omul.  Oamenii se cauta unul pe celalalt pentru a comunica, pentru a-si deschide sufletele, pentru a suspina si a se bucura impreuna, pentru a fi in comuniune.  Intr-o relatie de prietenie fiecare primeste sau daruieste cate ceva, uneori mult, alteori putin.  Fiecare om este unic si frumos.  Prietenii nu intreaba, ci asteapta si cred in aceea lumina din noi.  Si primesc raspunsul, caci intelegerea vine de la sine.  Invata, iarta si accepta omenescul, onestitatea, naturaletea celuilalt.  Inima deschisa dainuie.  Prietenia iubeste fara conditii, vorbeste fara intentii, daruieste fara motive si tine la cineva fara explicații.

Cand culegi roadele prieteniei si le asezi la pastrare?  Atunci cand nu mai e nevoie sa ne spunem nimic, ci doar sa ne bucuram ca suntem.  Chiar si in tacere, dialogul inimilor nu are nevoie de conditii, ci doar de bucuria de a darui, de a impartasi.  Prietenia se construieste incetul cu incetul, caramida cu caramida, din soare si poli ale inimii, din bucatele de timp petrecute impreuna.

Volumul de față – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat și publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării și necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
Chintesența unei înțelegeri la care mintea creștină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice și aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienței negrăite a rugăciunii ­neîncetate și al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor și duhurilor, vindecarea trupească, dar și a patimilor, însuflețind spre însușirea neîntârziată a tuturor virtuților, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei și viețuirii creștine.

Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Cartea de fata doreste sa aduca marturie scrisa despre o mica parte dintre Sfintii care au stralucit in lume de la Pogorarea Duhului Sfant si pana in zilele noastre. Sunt cuprinse aici multe fapte pilduitoare si minuni ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului si ale multora dintre Sfinti.

Toate istorisirile au fost invesmantate cu una sau mai multe ilustratii ale faptelor. In zilele pe care le traim, cand multe din cele ce ne incaonjoara ne vatama si vederea si mintea, ilustratiile acestei carti vor putea mijloci cititorilor-privitorilor o oarecare luminare launtrica si o samanta de arvuna duhovniceasca.

Cuvintele si faptele ce alcatuies aceasta carte au fost culese din multimea cartilor de suflet folositoare ale Bisericii. Pe alocuri istorisirile au fost indreptate in asa fel incat sa fie mai pe intelesul si la indemana copiilor.

In sirul patimilor, slava desarta este asezata foarte corect langa mandrie, pentru ca cine este in primejdie sa cada in mandrie, daca a biruit slava desarta?  Legatura pe care o au intre ele aceste doua rele infricosatoare este ca si relatia dintre copil si omul matur, sau dintre grau si paine.  Pentru ca slava desarta inseamna inceputul, iar trufia sfarsitul.

Cea mai mare nevoie dintre toate, dorinta de a iubi si de a fi iubit, Sfantul Efrem si-a implinit-o iubindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care tuturor ne-a grait: „Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (Ioan 14, 21).  Si tocmai intru aceasta dragoste desavarsita, Sfantul Efrem ne primeste si ne cuprinde pe toti si, cu mana sa cea puternica, ne ridica si ne dezleaga din legaturile tuturor impatimirilor si ale dependentelor, odihnind sufletele noastre cu lumina iertarii si iubirii vesnice a Fiului lui Dumnezeu. 

Când vorbim despre sfinți, nu avem în vedere oameni în afara lumii, oameni ce au viețuit cândva, în trecut, ci pe cei ce viețuiesc și astăzi, care se împărtășesc de energia‑lucrarea curățitoare și, mai cu seamă, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Prorocii sunt numiți „văzători”, „cei ce văd” deoarece ei le văd pe toate lămurit. Văd lămurit voia lui ­Dumnezeu, Îl trăiesc pe Dumnezeu, văd limpede energia‑lucrarea pronia­toare a lui Dumnezeu, prin care El ține lumea, Îl văd pe Dumnezeu în istorie și în natură. În vreme ce noi, din pricina întunecării minții noastre, le vedem pe toate întunecate, văzătorul le vede pe toate luminoase, ca unul ce are mintea (νοῦς) luminată.

Trebuie să prețuim și să ne uimim de acest nume, „Văzătorul”, dat de popor lui Samuil. Prorocul Samuil era un om îndumnezeit și cu el se împlinea cuvântul lui David: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi‑ai arătat mie” (Psalmi 50:8).

Sfinții văd și răutatea care există în inima noastră, precum și Harul lui Dumnezeu. Văd gândurile care ne chinuiesc, și de multe ori ni le vădesc pentru a ne îndrepta. Văd și boala minții și a inimii noastre, iar ca unii ce au știința de a tămădui și cunosc care sunt metodele terapeutice potrivite, fac tot ce le stă în putință, cu dragoste, pentru a ne vindeca. „Văzătorul” este un nume strâns legat de știința tămăduirii.

Intr-o vreme in care tradarea de tara si cedarea suveranitatii a devenit politica de stat, in care Romania a votat la ONU impotriva familiei si a pastrarii valorilor traditionale si in care homosexualitatea a devenit o virtute care te face eligibil, cantecele si poeziile aduc aminte romanilor ca fara radacini, fara istorie, fara credinta, fara trecut, nu vom avea nici viitor.

Jertfele, credinta si dragostea poporului roman ne sunt izvor de intarire, din care ne putem adapa oricand.  Un mod de a sorbi din acest izvor sunt si cantecele si poeziile patriotice, care ne pun in legatura cu toti cei care le-au cantat de-a lungul veacurilor, facandu-ne adevarate transfuzii de dragoste, putere si curaj.

Narcoticele sunt cunoscute oamenilor inca din Antichitate.  Secole de-a randul au fost folosite in medicina ca anestezice si calmante.  Cu toate acestea, narcomania nu a fost niciodata o boala atat de grava a societatii precum a devenit in ultimele decenii, dovedind neoranduiala duhovniceasca a lumii contemporane.

Dar ce este narcomania din punct de vedere ortodox, bisericesc?  Si, in primul rand, cum pot fi ajutati oamenii care sufera de aceasta boala grea?

Raspunsul la aceste intrebari esentiale il dau cititorului cartii noastre preotii si medicii care au dedicat multi ani din vietile lor ajutorarii celor dependenti de droguri.

O lectură atentă a vieţilor sfinţilor iconari arată că iconografia este o chemare specială a lui Dumnezeu şi o slujire în Biserică, nedespărţită de viaţa duhovnicească. Efortul personal al iconarului are două axe: cea a însuşirii tehnicii sau artei iconografiei şi cea a curăţirii de patimi a sufletului.

Hagiografia şi imnografia dau mărturie despre faptul că pe măsură ce se curăţau de păcat şi dobândeau virtuţile, iconarii primeau de la Dumnezeu harul de a întipări în icoane expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, pe care sfinţii zugrăviţi le dobândiseră în timpul vieţii lor pământeşti. După perioade lungi de nevoinţă, ajungând la vederea duhovnicească a lumii şi la contemplarea lui Dumnezeu, mâna iconarului reuşea să se supună inimii în care sălăşluia Domnul şi putea transpune în icoane, prin linie şi culoare, rodul contemplaţiei. Legătura dintre viaţa duhovnicească a iconarului şi iconografie, aşa cum o găsim exprimată în vieţile sfinţilor iconari, poate fi o chemare şi un model pentru toţi cei care se îndeletnicesc cu zugrăvirea icoanelor şi bisericilor. Lor le dedicăm această smerită carte.