A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile și virtuțile nu sunt simple instrumente retorice.  Înțelese terapeutic, ca boală și sănătate, stricăciune și nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă și punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuții doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii ființei noastre.  Abia atunci înțelegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuți și adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătății și nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovnicești ai tuturor timpurilor, lucrarea de față sintetizează o sumă de repere practice, ușor de înțeles și însușit pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

Am sa incep cu doua cuvinte, care sper sa fie de folos... nimic pe pamantul acesta nu merita un risc major...  Nicicand nimeni nu trebuie sa traiasca cu conceptia ca, este dispus sa faca orice pentru a depasi o situatie, indiferent de gravitatea ei...

Am sa va spun povestea unei tinere, care, consider ca, de multa vreme ar fi trebuit sa fie scrisa.  Aici, trebuie sa mentionez si recunostinta pe care o am fata de cel pe care am avut onoarea sa il cunosc personal, care a fost Iacovos Kabaneli, unul dintre marii academicieni si scriitori greci, care imi spunea mereu: scrie, scrie, povestea aceasta trebuie scrisa, ar fi un scenariu perfect.

Daniela Rebenciuc

        Intr-un mod gresit, viata crestina este impartita de multe ori intre viata jertfelnica, dedicata lui Hristos, in monahism, si viata comoda, care poarta pecetea compromisului, in lume. Dar la sfintenie sunt chemati si mirenii, nu doar monahii. Hristos nu S-a rastignit doar pentru monahi, imparatia cerurilor nu e doar a monahilor. 

       Cartea de fata ne arata pilde vii de jertfelnicie, care au mers pe calea nevointei in Rusia secolului XX in regiunea Satk. Sfantul Porfirie Bairaktaris, marele facator de minuni din Grecia, a vazut cu duhul aceasta regiune plina de sfinti. In aceasta carte, cunoastem o parte din ei. Figurile centrale sunt surorile din familia Petrin, care au avut harisma staretiei...

În Biserica Ortodoxă Română, această carte de cult, Molitfelnicul, tradusă parțial încă din secolul al XVI-lea, a contribuit, alături de alte tipărituri și manuscrise liturgice, la întărirea solidarității dintre românii ortodocși despărțiți atunci prin granițe politice artificiale și, în pofida tuturor dificultăților istorice, i-a ajutat să păstreze unitatea de credință și de neam, cultivând limba, credința și cultura poporului român. Astfel, în anul 1681, la Iași, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei tipărea în românește Molitvălnicul de-nțăles, iar în 1689, la Alba Iulia, Mitropolitul Varlaam al Transilvaniei tipărea o altă traducere a acestei cărți liturgice. Sfântul Ierarh Antim Ivireanul tipărea la Râmnic, în 1706, Evhologhionul, ce cuprindea și Sfintele Liturghii. De atunci, biruința definitivă a limbii române în cult a fost consfințită prin tipărirea constantă a acestei foarte necesare cărți liturgice, în diverse ediții cu un conținut variat.

Cu timpul, Molitfelnicul și-a îmbogățit cuprinsul, întrucât Biserica răspunde cerințelor pastorale ale timpului prezent, prin alcătuirea de noi rugăciuni și rânduieli aprobate de Sfântul Sinod, menite să binecuvinteze toate aspectele vieții creștine. Consecventă principiului de a păstra unitatea dogmatică, liturgică și canonică împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, Patriarhia Română a îmbogățit treptat conținutul acestei cărți de cult, nu atât prin creații proprii, cât mai ales prin traducerea, din limbile greacă și slavonă, a unor noi slujbe și rânduieli solicitate de preoți și credincioși în contextul apariției unor noi realități cultural-sociale.

Ediția de față a Molitfelnicului beneficiază de o nouă împărțire a conținutului, îndeosebi în a doua parte a sa, unde rugăciunile și rânduielile au fost grupate pe secțiuni cu subtitluri sugestive, pentru a fi mai repede identificate de utilizatori. Au fost adăugate o serie de rugăciuni și slujbe noi, pentru binecuvântarea familiei, a unor instituții și profesii, a căilor și mijloacelor de transport, dar și rugăciuni diversificate pentru bolnavi, pentru cei ce se luptă cu patimile și pentru cei întemnițați. Alte rânduieli, prezente deja în edițiile anterioare, au fost îmbogățite în conținut. De asemenea, a fost actualizat limbajul unora dintre slujbe, evitându-se atât arhaismele ieșite din uz, cât și neologismele incompatibile cu exprimarea liturgică. În plus, au fost diortosite unele texte din punct de vedere gramatical și al topicii. Totodată, au fost introduse indicații de tipic ori au fost corectate și completate cele existente, pentru o săvârșire cât mai corectă și responsabilă a Sfintelor Taine și ierurgii, dar și pentru a se evita inovațiile individualiste și improvizațiile arbitrare, care slăbesc unitatea vieții Bisericii.

(lipsa text)

Aducerea la viață în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creații, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât și exterioare lui, prin care munca acestuia este înțeleasă și prețuită la adevărata valoare de către ceilalți. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnița. Dacă te înveți să gândești profund, exploatezi tot mai mult potențialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor Sfinți nu numai că i-au îmbogățit sufletește pe ei, dar au îmbogățit și lumea oamenilor, întrupându-se și împărtășindu-se celorlalți. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reușesc să ne absoarbă întreaga ființă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu știi de unde vin și unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obștii, într-o sinaxă, că omul este o ființă eterokínitos, adică „mișcată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este ființă duhovnicească și că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspirație? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem și noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria ființă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrănește și pe care o împărtășim celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viața noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, și ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conștiința celorlalți doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice și accesibile oricui este interesat de ele, și își schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de față nu au pretenția a fi nici la măsura Sfinților Părinți, nici să pună în cuvinte noi învățăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârșită, dar vie și sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăția patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacționau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistență, iar pe acestea am căutat să le împărtășesc. În aceste cuvântări nu am împărtășit biruințe ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuințe, pe care le ofer fraților mei, în nădej¬dea că și ei se pot hrăni și mângâia în același timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conștient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experiența biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
Așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot așa și eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit și mângâiat inima mea cu noime duhovnicești să lumineze în întunericul deznădejdilor fraților mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa