Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

Acum multe sute de ani, pe campurile din jurul satului Betleem, un copil de vreo zece ani pastea turmele de oi ale tatalui sau.  Il chema David, era frumusel, blond, curajos si canta minunat la lira, desi nu il invatase nimeni.  Intr-o buna zi, soseste in sat batranul prooroc Samuel, care, fara sa ii spuna altceva, il unge pe cap cu ulei parfumat.  Sa fie oare semnul ca va  fi rege?  Dar cum ar putea un ciobanas ca el sa ii ia locul temutului Saul, stapanul tarii? Poate lira sa-i fie de folos...

Chipul Sfintei Paraschiva, din icoana cea veche a bunicii, ii fascineaza pe Cristofor si Veronica.  Cand bunica deapana povestea, livada bunicilor ramane departe in urma, iar Cristofor si Veronica sunt, cat ai clipi, alaturi de Sfanta Paraschiva la portile Constantinopolului ori ale Ierusalimului.  Dar miezul povestii le descopera copiilor ca drumul sfintei duce nu inspre cetati minunate, ci inspre bunatati nebanuite.

Cristofor si Veronica patrund in lumea tainica a icoanei Sfantului Nicolae si descopera frumusetea sfinteniei, calauziti de bunicul Nichifor, iconarul.  Dincolo de text si ilustratii, veti drumeti inspre Bine si Frumos.

Dumnezeu pe toate le-a făcut „bune foarte” (Facerea 1, 31). Pe toate le-a făcut gingașe, frumoase, în armonie. Chiar și fiarele cele mai înfricoșătoare la arătare, la început, erau și ele blânde și smerite. Omul, „nepricepând”, a antrenat însă, în căderea sa și creația, iar de atunci „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Epistola către Romani 8, 22). Conflict în loc de armonie și sălbăticie în loc de gingășie, frică și durere în loc de bucurie. Slavă lui Dumnezeu însă, că nu ne-a lăsat într-o astfel de lume, ci trimițând pe Fiul Său, ne-a deschis prin Cruce, calea către răscumpărare. Și, pentru toți cei care-i vor urma lui Hristos, răscumpărarea lucrează nu doar asupra oamenilor, ci și asupra întregii creații. Pilda vieții Sfântului Gherasim și a „ucenicului” său, leul Iordan, scrisă cu un frumos talent de povestitor în ediția de față, este revelatorie în acest sens. Pentru că omul nu sfințește doar locul, dacă viețuiește întru Hristos, ci și „toată făptura” creată de Dumnezeu

O călătorie în căutarea unui fir de rozmarin, a unui buzunar colorat plin cu amintiri, a unui nas roşu, ascuţit ca un ardei iute… Trei poveşti. Trei aventuri numai bune de pus în suflet şi încheiate cu un nasture.

Autoarea acestui volum ne descrie minunat si deosebit bogatia impresionanta a vietii in Hristos Domnul, care, pentru dobandirea ei, cere, neindo­iel­nic, sacrificii si eforturi.  Inaintarea pe treptele cele mai inalte ale credinţei nu se realizeaza pe cai magice si nici prin manifestari de falsa pietate, ci numai prin stradania de a ne modela comportamentul dupa cel al lui Iisus, Domnul si Mantuitorul nostru, in cele mai marunte si aparent neimportante actiuni ale noastre.

Eseurile cuprinse in acest volum se adreseaza celor care doresc sincer sa renunte la pretexte, lamentari, false justificari, deprinderi rele si obisnuinta de a‑i invinovati pe altii pentru problemele lor.  Ele nu sunt paliative, ci medicamente eficiente pentru a ne vindeca de pacate.  Sunt dusuri reci care pot alunga fierbinteala patimilor din cauza carora suferim de anxietate, depresie, infatuare sterila si avem relatii total nereusite cu oamenii pe care ni i‑am dori aproa­pe.  Sunt comori pretioase care ne pot imbogati sufletul, ostoindu‑ne setea dupa apa din care, daca vom bea, nu vom mai inseta in veac.

Este un Parinte ce nu are facultati si doctorate, este un OM simplu, dar daca inima iti e curata si neatinsa de viermele trufiei si al altor vicii, vei pleca de la el zburand de fericire. Caci cum te simti altfel vazand ca te intelegi minunat cu Parintele, fara cuvinte, fara intrebari, doar cu acea taina nestiuta a mintii si a inimii?!

Cartea de față își propune să ajute cititorii să pătrundă mai profund în esența duhovnicească a tradiției artei sacre bizantine. Arta bizantină nu poate fi condamnată că nu este firească, realistă, sau pentru că nu reproduce fidel lumea exterioară. Scopul ei este unul foarte diferit. Ea are o funcție religioasă. Ea caută să exprime lucruri duhovnicești spre a-l ajuta pe om să pătrundă tainele religiei creștine, să se ridice la un nivel superior al ființei. Perioada bizantină este o perioadă istorică și un loc în care oamenii au viețuit cu o aspirație către suprafiresc, către veșnicie. Bizantinii credeau în tainele și adevărul revelate de Hristos, cu alte cuvinte, în minunata lume care există dincolo de cea percepută de simțurile și rațiunea noastră, întrucât anticii s-au oprit în punctul acela.

Lumea antică este împărăția logicii, măsurii și a morții. Bizanțul este împărăția credinței, a emoției duhovnicești și a nemuririi. Acest lucru poate fi limpede observat în arta fiecăreia dintre aceste două lumi. Creștinismul a rafinat „omul dionisiac și apollonic”, l‐a îndreptat spre adâncurile sale și i‐a dăruit „ochi și urechi duhovnicești”, spre a putea cerceta adâncimile de nepătruns ale duhului și spre a asculta „dumnezeieștile ecouri”.

Fericitul Parinte Sofronie a fost omul care si-a asumat "suprema responsabilitate" pe care Dumnezeu o asteapta de la crestini, dandu-se pe sine "iadului pocaintei", precum arata scrierile sale, pentru a se face astfel asemenea lui Hristos, Care S-a pogorat in "iadul dragostei" Sale. Prin urmare, inalta teologie a Parintelui Sofronie, prin care mult L-a slavit pe Dumnezeu, nu este rodul unor studii acdemice, nic al unei preocupari intelectuale de nivel superior. Este, cu adevarat, raza ivita din inima sa luminata de stralucirea Dumnezeiestii Lumini nezidite, inima mai inainte curatita prin pocainta, ajunsa la deplina uiare de sine si la mantuitoarea ura de sine insusi.

Ascultand glasul Sfantului care in anii cei mai de pe urma a revarsat belsug de tamaduiri, vindecare si curatire, invatam ca Cea mai de seama lucrare a omului este rugaciunea.

Rugaciunea este stiinta si arta mai presus de toate stiintele si artele.  Este maica virtutilor, unirea mintii cu Dumnezeu, impacarea lumii cu Creatorul ei; rugaciunea e hrana ingerilor si desfatarea veacului viitor; numai prin rugaciune ne izbavim de ispite, numai prin ea primim raspuns de la Dumnezeu.

Deoarece in zilele noastre cu foarte mare greutate poti gasi intre pamanteni pe cineva care sa-ti fie sprijin in cautarea Adevarului, Dumnezeu se face intampinare omului prin Sfintii Sai.  De cele mai multe ori, acesti Sfinti lucreaza in desavarsita tacere, faptele lor minunate fiind cuvinte indestulatoare ale dragostei dumnezeiesti.  Unul dintre Sfintii pe care Domnul Hristos i-a randuit sa ne slujeasca pe noi, cei de la sfarsitul veacurilor, este Sfantul Efrem cel Nou.  Cu sfintele moaste tainuite in pamant vreme de mai bine de cinci veacuri si primind chemarea Preasfintei Treimi, Sfantul Efrem a dorit sa fie descoperit lumii pamantene, unind rugaciunile sale pentru noi cu suspinul Duhului Sfant pentru intreaga faptura.  Dragostea sa desavarsita cuprinde si tamaduieste nenumarati oameni, innoindu-i sufleteste prin credinta si, adeseori, daruindu-le si sanatatea trupului.  El nu s-a facut cunoscut prin canale mediatice, ci prin smeritele marturii ale celor ajutati de el, ale caror cuvinte au impanzit lumea, asemenea unor seminte roditoare de lumina.  Cel care isi indreapta privirea mintii catre Sfantul Efrem va intalni in chip tainic si nevazut surasul sau dumnezeiesc, straluminat dintru slava Invierii Domnului Hristos.  Acest zambet biruitor a umplut si umple de bucurie, nadejde si credinta sufletele a mii si mii de oameni, caci inima Sfantului Efrem s-a facut atat de incapatoare, incat poate imbratisa cu dragoste desavarsita intreaga fire omeneasca, daruind tuturor hrana cea facatoare de viata a harului dumnezeiesc.