La câteva zile după moartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vis, am auzit un cor de îngeri care cântau înălţător. M-am întrebat cine cântă, unde cântă? O voce mi-a răspuns: „E un alai de îngeri care îl însoţeşte pe Mitropolitul Antonie”. Eu am fost foarte mirată: „Pe Antonie?” „Da, e sub ocrotirea Părintelui Arsenie – mi-a răspuns vocea – şi au venit să-l ia.” (Preoteasa Ileana Ramba, care participase şi la slujba de călugărire a viitorului mitropolit).


La mănăstire la Sâmbăta, înainte de a începe o predică, Părintele Arsenie a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator”. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?”. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!”. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun”. Amin. 

Să fii refugiat din Basarabia şi despărţit de familie, să fii condamnat pe motive politice la 25 ani închisoare la vârsta de 20 ani, să-ţi vezi sfârşitul vieţii pământeşti că se apropie după 11 ani de temniţă şi să poţi afirma că eşti un om fericit, pentru cei mai mulţi dintre noi pare cu neputinţă.

Aceasta se poate prin credinţă. Prin credinţă, suferinţa se transformă în bucurie. Viaţa lui Valeriu Gafencu ne arată aceasta. Faptul că Valeriu a descoperit calea spre fericire reiese din scrisorile trimise celor dragi din care am extras aceste sfaturi  prin bunăvoinţa d-nei Eleonora Colgiu, sora lui Valeriu, şi a d-lui Neculai Trifoiu, coordonatorul cărţii “Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România” în care au fost publicate aceste scrisori.

Revelaţia fericirii trăită de Valeriu in infernul închisorilor, este o lecţie din care noi, care trăim în libertate, să învăţăm că nu mai avem dreptul să ne plângem de nimic când fericirea este la îndemâna oricui – Iisus Hristos, credinţa în cuvântul Său, ascultarea poruncilor Sale, urmarea virtuţilor Sale. Aceasta este viaţa fericită. Restul e deşertăciune.

Editie ingrijita de Pr. Nicolae Nicau
Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău este bine cunoscută de credincioşii moldoveni şi nu numai. Trăind ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, sihastrul din Munţii Neamţului aşezat la Mitocul Bălan după îndelungi ascultări din diferite mănăstiri sub povaţa părintelui Cleopa Ilie şi după ispitele şi vieţuirea în pustie, continuă să povăţuiască turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii.

Fiind nepotul părintelui Proclu, am considerat plăsmuirea cărţii de faţă ca o datorie morală. Cunoscându-i viaţa duhovnicească îndeaproape, am căutat să conturez învăţătura curată a monahului Proclu, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă. Nu am trecut cu vederea nici frumuseţea limbajului neaoş moldovenesc zugrăvit în cuvintele pline de înţelepciune ale părintelui, totul îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.

Este foarte folositor pentru orice creştin să cunoască aceste sfaturi şi poveţe ale părintelui Proclu în legătură cu diverse probleme, întrucât va putea, astfel, să se lumineze mai mult şi va şti mai bine cum să le depăşească. Fiind o carte duhovnicească, se impune a fi citită cu luare aminte, pentru maturizarea şi progresul spiritual al credinciosului. Volumul se prezintă ca o sinteză a feluritelor sfaturi şi îndrumări ale părintelui Proclu date schivnicilor, monahilor, preoţilor şi oamenilor din lume şi tratează diferite probleme din mai multe perspective. De exemplu, progresul în dobândirea adevăratei smerenii ne va călăuzi spre progresul în dobândirea adevăratei iubiri, apoi a păcii inimii, a iertării celor care ne-au greşit etc.

Dorim din adâncul inimii ca toţi creştinii să se folosească de această lucrare în viaţa lor duhovnicească, iar atunci când o vor răsfoi şi vor găsi cuvinte folositoare şi înălţătoare de suflet, să înalţe rugăciune de iertare şi pentru noi, păcătoşii.

Fie să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Dacă vorbim de Biserica Greco-Catolică (Unită cu Roma) din România, o realitate se impune: toţi oamenii de cultură şi politicienii români greco-catolici, în lupta lor pentru dreptate, libertate şi unitate naţională, nu au reuşit să facă atât bine ţării, cât rău şi câtă dezbinare au făcut tot ei, urmând biserica din care făceau parte! De aceea, unirea (revenirea la ortodoxie) rămâne cea mai bună soluţie, iar la porunca lor „Înapoi în staul!”, noi le răspundem şi îi rugăm „Înapoi la Hristos!”. Căci dreapta credinţă ne arată că a fi unit cu papa înseamnă a fi dezbinat cu Hristos, iar realitatea istorică ne arată că a fi unit cu Roma înseamnă a fi dezbinat cu România. Cu alte cuvinte, în problemele esenţiale, uniţii au fost şi sunt mai întâi cu papa şi apoi cu Hristos (şi cine nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc, nu-L pune pe nici un loc) şi au fost şi sunt mai întâi uniţi şi apoi români.

Din cuprins:

• Ce sunt ingerii?
• Ingerii in raport cu Mantuitorul Iisus Hristos
• Ceata sfintilor arhangheli
• Rolul ingerilor in Biserica
• Rolul ingerilor fata de fiecare credincios in parte, ca protectori si indrumatori
• Menirea ingerului pazitor
• Pacatul indeparteaza pe ingerul pazitor de la noi
• Ingerul cel rau (diavolul)
• Rolul ingerilor in Parusie
• Acatistul Ingerului Pazitor al vietii
• Rugaciuni catre sfantul inger pazitor

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Alexie îl vede cum se îndepărtează în apele învolburate și se înspăimântă. Nu vrea să creadă că o excursie frumoasă poate să se încheie cu o tragedie. Se cațără pe stânci și înaintează paralel cu râul, străduindu-se să nu îl piardă din ochi.
Dintr-odată locul devine neprimitor și ostil.
Mai jos pietre imense închid trecătoarea, creând o cascadă puternică. Pericolul ca prietenul lui să fie zdrobit acolo era deja vizibil.
Aris se învârte în vârtejul apei și simte că i-a sosit sfârșitul. Până aici mi-a fost, se gândi el...

Cel care urmează urmele sfinte care pornesc din Konița
Va descoperi și tainele acestora.
Sunt taine care nu se spun în cuvinte.
Eroii narațiunii noastre, care sunt niște copii,
Fiecare cu frământările și cu problemele lui,
Au reușit să trăiască aceste taine
Și să își schimbe viața pentru totdeauna.
Aventura lor cutremurătoare a fost numai începutul...


În loc de prefaţă
Începutul unei prietenii
O călătorie neaşteptată
Atunci când s-au cunoscut
Capadocia (1840-1850)
Hagi-efendi
Păcat... de nume
Este bine să îţi meargă mintea chiar şi când dai de greu
Dumnezeu nu îl binecuvântează pe omul leneş
Burţi pline... inimi goale
Proşti şi deştepţi
Jertfa de sine pentru toţi
În „bârlogul” bătrânului
Un rămas-bun – o promisiune
Ah, această curte! Dacă ar fi avut gură să vorbească
Mormântul care izvorăşte viaţă
Dumnezeul surprizelor şi al situaţiilor neaşteptate

Ideea de inceput a fost urmatoarea: Am lut cunoscutul Pateric(antologia secolului al V-lea) si am ales unele povestiri.  Le-am recitit, adica am incercat sa le ravad, incadrandu-le in atmosfera oraselor de astazi.  Cu alte cuvinte, am incercat sa vad daca linistea pustiei rezoneaza dupa cincisprezece secole, in vuietul oraselor de astazi.

V. Argiriadis

Dumnezeiasca descoperire in Hristos nu este numai o transmitere mai presus de fire a unor adevaruri morale si religioase, ci si o putere desavarsitoare care ii desavarseste pe credinciosi, fiindca orice lucrare dumnezeiasca are ca finalitate invatarea treptata a omenirii, asemanarea ei cu Dumnezeu, cat si inaltarea ei la cea mai inalta contemplare...  Sufletul omului, care cunoaste dumnezeiescul adevar al Revelatiei, care este curatit si facut drept prin dumnezeiescul Botez, ramanand intru curatie, Il cauta pe dumnezeiescul Lui Izbavitor si tanjeste dupa sfanta impartasire cu El, doreste si inseteaza dupa unirea cu El.  Aceasta tindere duhovniceasca il impinge spre lucrarea binelui, ideal de a carui desfatare inseteaza si isi pune toata sarguinta sa se elibereze de sub influenta reprezentarilor lumesti si, in general, a firii sensibile exterioare.  Aceasta nazuinta, cu elan duhovnicesc, tinde sa faca sufletul independent si, prin viata duhovniceasca, sa il inalte in cea mai inalta sfera a desavarsirii morale.

Succesul (şi tocmai către el tinde atât omul credincios, cât şi cel necredincios, şi în sfera pământească, şi în cea cerească) – nu este o cale de mijloc, ci o coincidenţă între scop şi rezultat. Societatea propune criteriile sale în ceea ce priveşte succesul.

De exemplu, se spune: „Rău este acel soldat care nu vrea să devină general” – dar este destul de clar că cei mai mulţi dintre soldaţi nu urmăresc deloc să devină generali şi mulţi dintre ei, fiind soldaţi de rând, îşi stabilesc ca obiectiv: să obţină gradul de fruntaş.

Pe lângă criteriile exterioare, există şi părerile lăuntrice ale omului cu privire la succes şi armonia dintre ele ajută la formarea obiectivelor în viaţă.

Astfel, în mod conştient sau inconştient omul îşi stabileşte obiective şi tinde să le realizeze. Dacă totul se aranjează sau iese chiar mai bine decât şi-a dorit el, omul îşi spune în sinea sa că a dobândit succes şi tot aşa spune despre el şi societatea. Dar mai există o unitate de măsură, care este cea mai importantă: pentru omul credincios este necesar ca obiectivele sale să coincidă cu Pronia lui Dumnezeu.

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.  Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti.  Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.

Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate.  Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre.