Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cartea de faţă este şocantă. Şocantă prin faptul că ne pune înaintea ochilor, într-un mod foarte iscusit, file aproape ignorate din istoria bisericească.

Vom afla de aici că pământul englez a fost binecuvântat prin apostolul Sfântului Iosif din Arimateea. Vom afla o mulţime de minuni, de vindecări, care i se par greu de crezut omului contemporan. Vom afla că dreapta credinţă a fost apărată cu mult eroism, şi vom înţelege că nimic nu este mai important decât războiul duhovnicesc.

Minunile făcute de regii binecredincioşi sau de diferiţi pustnici sau clerici, în timpul vieţii lor sau după trecerea la Domnul, ne oferă o imagine a faptului că lumea întreagă ar fi fost altfel dacă ar fi îmbrăţişat cu adevărat credinţa în Hristos.

Căderea Angliei ortodoxe a însemnat abandonarea credinţei Sfinţilor Părinţi şi primirea ereziei catolice. Înţelegând cât de gravă a fost această rătăcire vom putea aprecia aşa cum se cuvine situaţia din vremurile noastre.

O nevoie pastorală, prezentă întotdeauna în rândul credincioşilor, o găsim în întrebarea: Cum pot, părinte, să înaintez duhovniceşte şi să mă eliberez de slăbiciunile mele? De ce nu reuşesc să mă menţin în aceeaşi stare duhovnicească? 

O astfel de nevoie trebuie să fie sprijinită, dând credinciosului posibilitatea de a descoperi şi a-şi clarifica ce înseamnă cu adevărat din punct de vedere practic viaţă duhovnicească, ce răspunderi decurg din aceasta, la ce trebuie să fie atent sau ce ar fi de folos să evite. Va cunoaşte astfel adevărul, fără ascunzişuri sau jumătăţi de măsură, ajungând să-şi conştientizeze propria sărăcie duhovnicească şi să ia deciziile potrivite. 

Urmând sfaturile din această carte, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la capătul ţelului nostru: Ca Dumnezeu să devină prin rugăciune, dragostea şi dorirea noastră, El călăuzind în acest fel fiecare gând şi lucrare a noastră. 

Si, iata, in aceasta noapte de vara cu luna a venit la mine, facand ascultare, acest rob al lui Dumnezeu si cu exprimarea lui greoaie si stalcita in limba rusa mi-a povestit despre acele locasuri ceresti, care i-au fost aratate de Ingerul lui pazitor…  Dar ce istorisire minunata era aceasta!  Inima mea se infiora de neomenescul flux al nespusei bucurii triumfatoare, al sperantei indreptatite.  Si, in timp ce Nicolae povestea, fata lui stralucea din ce in ce mai tare, pana cand a ajuns sa straluceasca de-a dreptul, precum o lumina interioara neobisnuita.  Iar eu ma infricosam si, in acelasi timp, ma bucuram intr-un mod nefiresc.  Ceea ce mi-a spus el, toate acestea, le puteti regasi si in viata Sfantului Andrei cel nebun dupa Hristos.  Pentru mine era important ca vedeam intiparita pe fata lui stralucitoare o stare de triumf nemarginit, de slava.  Asa putea vorbi doar un om care cu adevarat vazuse o mare taina.  Eu, doar din cand in cand, cu o voce intretaiata de o emotie de nedescris, am putut sa-l rog sa continue sa povesteasca…

Scopul vietii pamantesti a omului este dobandirea sfinteniei daruita de catre Dumnezeu celor smeriti.  Avand in vedere acest aspect al dobandirii sfinteniei, ne dorim ca paginile prezentului Sinaxar sa primeasca adaosuri continue.  Cartea a fost pusa in circulatie ca o provocare si ca un indemn vrednic de urmat al vietii sfintilor consemnati.  Fie ca, prin rugaciunile sfintilor, Sinaxarele sa constituie o pricina de pocainta, un imbold spre indumnezeire, un model de schimbare, de mantuire si de sfintire.

Prezentul volum cuprinde vietile sfintilor cunoscuti din secolele XIX-XX (1800-2000) ale Bisericilor locale recunoscute.

Ca izvoare au fost folosite Sinaxarele existente, internetul, brosuri cu slujbele sfintilor si alte materiale auxiliare.

„Dogmatica Bisericii Ortodoxe” de Sfantul Iustin Popovici (1894-1979) – tradusa pentru prima data in limba romana dupa originalul in limba sarba – reprezinta cea mai importanta opera de teologie dogmatica a ultimelor veacuri.

Alaturi de Sfantul Nicolae Velimirovici, Sfantul Iustin Popovici a fost cel ce a declansat renasterea spirituala a poporului sarb si aparatorul zelos al dreptei credinte in timpurile de cumpana la inceputul secolului XX.  Opera sa cuprinde peste 40 de volume, dintre care 30 publicate in sarba, multe din ele fiind traduse in greaca, franceza, engleza etc.

Pentru Sfantul Iustin Popovici, dogmele, adevarurile vesnice despre Dumnezeu, lume si om, sunt realitati in care nimic nu este trecator, muritor si fictiv.  Prin dogme, credinciosul se hraneste si treptat se elibereaza de tot ceea ce este pacatos, trecator, relativ si muritor.  Prin asceza si cu ajutorul harului Duhului Sfant, omul isi preschimba chipul dupa cel al lui Hristos.  Devine astfel faptura noua, dumnezeiesc-omeneasca, vesnica, netrecatoare si fericita.

În afară de Codexul Evangheliștilor și al Epistolelor, care se referă la viața Marelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, se mai găsesc în analele istoriei antice, unele documente care ne informează despre felul cum a fost privit Iisus Hristos de către cei care stăpâneau popoarele pe vremea Lui. Documentele pe care le publicăm, raportează despre viața și osânda la moarte a lui Iisus Hristos, cum și despre evenimentele din natură, care au avut loc la moartea și învierea Lui, evenimente pe care mulți pretinși învățați din zilele noastre tăgăduiesc.
Din aceste documente se mai pot vedea și lacunele justiției romane de pe vremuri, care L-a osândit la moarte pe Cel nevinovat și l-a eliberat în același timp pe Varava (Baraba), unul din criminalii vremii.
Greșala și nedreptatea judecătorilor care au osândit pe Hristos la moarte, constituie un avertisment înfricoșat pentru judecătorii timpurilor noastre, care se pretind a fi urmașii Celui osândit pe nedrept, de a nu repeta aceeași nedreptate, dând sentințe nedrepte împotriva celor ce n-au altă vină decât susținerea principiilor pe care le-a poruncit Hristos. Vina evreilor de atunci, stăpâniți de o ură de moarte fanatică împotriva lui Iisus Hristos, constituie de asemenea un avertisment zguduitor pentru toate confesiunile religioase și pentru toți oamenii.

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.