In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Crunta ironie a facut ca Romania sa aiba, dupa 23 august 1944, o cu totul alta schimbare la fata decat visase Cioran, in cartea din 1936, impreuna cu generatia lui. Romania a avut parte de fata comunista. Iar cand aceasta parea ca o sa dispara in 1989, incat pana si scepticii Emil Cioran si Eugen Ionescu au tresarit intorcandu-si privirile catre tara, dupa atata amar de vreme, cu mare speranta, s-a dovedit ca noua schimbare la fata e tot una aberanta, dar cu mult mai parsiva decat cea veche, caci ar putea sa insemne nu schimbarea la fata, ci disparitia insasi a Romaniei.

Autorul

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să te rogi. Dacă nu suferi nu ştii să iubeşti, iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, „distinşii” teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la „ţarinile” şi „boii” lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui singur om. Tot aşa şi acum, „ţarinile” sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijescă a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină. 
Voronca Stefan 

Everghetinosul este manualul monahului. Asa cum conducatorilor unei armate le este de mare ajutor sa citeasca lucreri despre arta razboiului, tot asa monahilor le este de mare ajutor sa citeasca acest manual de razboi duhovnicesc. 
Chiar daca in secolul XXI se citeste din ce in ce mai putin, chiar si in manastiri monahii fiind ocupati cu diferite ascultari, totusi exista carti de referinta( precum Patericul egiptean sau Pelerinul rus) care ar trebui citite de toti. 
Everghetinosul este o lucrare iesita din comun. De ce? Asta vor intelege cei care vor avea rabdarea sa parcurga intregul text. Lung, dar si folositor e pe masura. 
Editorul 

„Din mila lui Dumnezeu, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la sfințirea Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a Mănăstirii, „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, a 500 de ani de la sfințirea Bisericii Mănăstirii „Duminica Tuturor Sfinților” - Părhăuți și a 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Solca, s-a săvârşit tipărirea acestei Cărți de rugăciuni, la inițiativa, cu osteneala şi binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuților.      Textul rugăciunilor alcătuite pentru nevoile concrete din viața omului (112 creații imnografice) reprezintă un rod al ostenelilor Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic. De asemenea, textul rugăciunilor clasice a fost diortosit, revizuit și completat de Înaltpreasfinţia Sa, în colaborare cu Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Vizitiu și Arhim. Paraschiv Dabija, Vicar Administrativ. Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, să binecuvânteze pe toți cei care o vor folosi pentru a-I aduce laudă, mulțumire și închinare”.

Orice om îşi doreşte o viață fericită. E cu putință însă adevărata fericire fără Dumnezeu? Desigur, pentru o vreme ne putem ­simți relativ bine fără credința în El. Fericirea ­autentică presupune, totuși, mult mai mult decât acest sentiment.
Mulți încearcă să afle fericirea și văd în religie un set de reguli dure, ce condamnă plăcerea sau o otrăvește cu durerosul senti­ment al vinovăției –, dar plăcerile pe care omul caută să le afle călcând poruncile lui Dumnezeu sunt otrăvite din capul locului  și, fără a aduce vreodată fericire, sfârșesc întotdeauna într‑un chin fără înţeles. Oamenii „realizați” – în sensul că au devenit bogaţi şi cu­noscuți – sunt adeseori nefericiți, fiindcă adevărata fericire presupune armonizarea cu adevăratul Bine. Credința ortodoxă, pe de altă parte, nu ne învață doar cum să devenim buni cetățeni, ci mai ales cum putem ajunge în Împărăția cea veșnică și fericită. Am putea fi fericiți încă de aici pe această cale? Cu siguranță, da! 
Un răspuns la multe dintre frământările noastre în legătură cu acest subiect aflăm între filele cărții de față...

Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creștinul crede și se încredințează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, și atunci vede clar mâna lui Dumnezeu...
Atunci când ne încredințăm viitorul lui Dumnezeu, Îl obligăm să ne ajute. Încredințarea absolută în mâinile lui Dumnezeu are ca mamă credința, prin care omul se roagă în taină și se bucură de roadele nădejdii. Este o rugăciune continuă și aduce ruzultate dumnezeiești în ceasul cuvenit...
Încrederea în sine este cel mai mare și cel mai rău vrăjmaș al nostru, pentru că dintr-odată ne aruncă fără milă în prăpastie și ne lasă nefericiți pe drumuri. Când omul are încredere în sine, este legat de mâini și de picioare și nu poate face nimic sau luptă singur. Atunci este normal să fie biruit de vrăjmaș sau să eșueze și să-și zdrobească ego-ul...

Sfântul Paisie Aghioritul 

Portretul duhovnicesc al Sfântului Gavriil Georgianul e de o bogăție uimitoare: el a fost o stea călăuzitoare pentru creștini în întunecatul ev comunist; a fost un preot smerit, dar și un nebun neînfricat pentru Hristos; a ctitorit lăcașuri sfinte, dar și suflete – biserici vii –, chemându‑le la credința izbăvitoare de moarte și de minciună. Într‑o lume nebună, Sfântul Gavriil îmbracă haina cea strâmtă a nebuniei pentru Hristos: înveșmântat într‑o rasă cu glugă, în picioarele goale și purtând pe cap coroană aurită, cuviosul aduce în lumina lui Hristos mulțime de suflete ce rătăceau prin bezna necredinței, propovăduiește vestea cea bună pe străzi, în moschei și sinagogi.
Volumul de față adeverește, o dată în plus, lucrarea Duhului Sfânt să­vâr­șită prin smeritul ieromonah Gavriil: așa cum veți vedea, copii care pâ­nă mai ieri nu puteau să vorbească își recapătă graiul, un tânăr narco­man este întors din moarte la viață, copii îndelung doriți și așteptați de părinții lor se zămislesc ca dar minunat al binecuvântatului stareț.
Îi rămâne cititorului bucuria de a descoperi în acest volum alte și alte minuni săvârșite de „Bunicul cel bun”, așa cum este numit în Georgia, spre întărirea credinței noastre greu încercate.